Povestea pe care v-o voi spune azi am aflat-o într-o după-amiază, de la Andrei, om tânăr și zâmbitor, care a trăit-o aievea… Undeva, într-un sătuc pitit printre dealuri, cu case pierdute în mijloc de livezi, se afla o căsuță mică-mititică și tare necăjită… Era mică, cu țigle lipsă, iar gardul era rupt. Iarba și buruienile creșteau slobode, cuprinzând lacome pământul altădată înțesat cu păpușoi… ba se mai întinseseră și sub pomii livezii, în vie era hățiș, strugurii și fructele de abia se ghiceau ici-colo… Cei care treceau pe lângă ea exclamau: ,,Vaai, ce casă urâtă!”… Azi așa, mâine așa, ajunse și căsuța să creadă că e urâtă…
Proprietarii căsuței, leneși din fire, nu lucrau nimic și lăsau totul să se părăginească; plecară și ei urechea la ce spunea lumea și, părându-li-se și lor urâtă, se hotărâră să o pună în vânzare și să-și ia alta nouă la oraș… Veni lume după lume să o vadă și toți găseau casa foarte urâtă și plecau fără a oferi vreun preț… Într-o zi, veni să vadă casa o familie tânără: Oana și Andrei… Locuiau în oraș, într-o garsonieră modestă, și visul lor de-o viață era o căsuță la țară! ,,Oh, sărăcuța, cât e de neîngrijită!”, exclamă Oana… ,,Ce-are a face, solul pare bun”, spuse Andrei strivind între degete un bulgăre de pământ… ,,Așezarea e de poveste și e o priveliște grozavă aici sus! E nevoie de reparații, îmbunătățiri și sigur de curățenie, deci de mâini pricepute, însă când ne-am speriat noi de muncă?”
Acestea fiind zise, se hotărâră imediat; în câteva zile merseră în oraș la notar și făcură actele… Căsuța era tare nedumerită: toată lumea spusese despre ea că e urâtă, și chiar arăta jalnic comparativ cu alte căsuțe, de ce atunci o cumpărase cineva?
Până să afle răspunsul, cei doi tineri veniră într-o dimineață și se apucară voioși de treabă: Andrei îi înlocui țiglele sparte și acoperi cu țiglă nouă lipsurile… Iarba – tunsă scurt… buruienile smulse… Via săpată și legată… gardul întărit și înnoit… pomii fructiferi curățați de uscături… Apoi, Oana și Andrei se apucară de zugrăvit, vopsit pe unde era nevoie…
Apărură vase cu flori pe margini de alee și straturi de flori și zarzavat…
Fiecare metru de pământ a fost folosit judicios…
După un timp, rezultatele muncii celor doi începură a se arăta: era cea mai frumoasă căsuță din sat! Cine trecea pe lângă, privea și se minuna: ,,Ce căsuță frumoasă și îngrijită, și ce grădină îmbelșugată are!” Căsuța era fericită, geamurile-i sclipeau de bucurie în soare!
Aflase un secret: ,,Omul harnic sfințește locul, iar cel cu suflet frumos înfrumusețează tot ceea ce atinge”…
Oana și Andrei se bucurau de soare, de aerul curat și de tot ceea ce grădina încărcată de rod le oferea răsplătindu-le munca… ,,Te las, trebuie să plec”, mă rugă să-l iert Andrei, cel care-mi povestise totul.. ,,Mă așteaptă un prun să-l culeg”… Îl privi cum se îndepărta cu pas elastic, vioi, pe alee… Și mă încercă un regret: că nu mă luase cu el… Simțeam parcă gustul dulce-acrișor și textura fermă a unei prune coapte…
Ieșii și-l căutai cu ochii… ajunsese destul de departe… ,,E de alergat un pic”, murmurai și o luai la goană, strigându-l… se opri… L-am ajuns… Gâfâind din pricina efortului, m-am oferit să-l ajut la cules. Râse scurt: ,,Am uitat cât de mult îți plac prunele”… ,,Doar trei-patru aș vrea… pentru îmbunătățirea memoriei”, i-am zis zâmbind. ,,Și pentru absorbția fierului în organism, nu? Știi că au multă vitamina C”, mi-a replicat. Am râs amândoi… Ținuse minte tot ceea ce-i spusesem… Am pornit împreună cu mașina. Dealul. Poarta. Grădina… Oana ne făcu cu mâna, cocoțată deja… Sub prun, câteva coșuri împletite așteptau cuminți… Mirosul de prune coapte înmiresma aerul…
Doina Pînișoară Dafincescu
