Povestea unui dezertor (III)

133

-Boierule, zise bulibaşa Mihai, eu te-am cunoscut de când am fost aduşi şi aşezaţi aici, în sălbăticia asta, din care cred că nu mai scapă nima dintre noi. Acu’, de foame, o să ne moară bătrânii, o să moară copiii ş-om muri cu toţii până la urmă. N-avem ce lucra, n-avem ce mânca!

Satele sunt rare, lume-i puţină şi săracă, parcă-i sfârşitul pământului! Când ne păzeai, ne-ai lăsat să punem corturile şi s-avem căruţăle noaste. Ne-ai adus să mâncăm ca să nu fugim, ai fost bun cu noi. Nu ne-ai înjurat, nu ne-ai bătut. Eşti om bun. Dumneata eşti dezertor din armată şi dacă ne prinde că noi te ascundem în şatra noastă, ai lu’ Antonescu, nu l-ar mai răbda pământul, ne împuşcă pe toţi, începând cu mine. Vreau să fiu drept cu dumneata, dar să nu plătească şaorîi noştri oalele sparte! Spune-ne cum ai fugit şi cum ai ajuns în şatra noastră şi dac-om putea, te-om ajuta, aşa să ne ajute şi Dumnezeu nouă, că-i bun şi mare!
Musafirul îmbrăcat militar, lepădat de gradul de soldat al Armatei Române, începu a se destăinui:
– Pe mine muma şi tata m-au botezat Trifu, (minţi el), fiindcă am fost născut la întâi februarie, ziua Sfântului Trifon. Aşa să-mi ziceţi cât oi sta cu voi!
Din cauza fumului din ierburile arse în lulele, se înecă şi începu să tuşească. Fuma şi el, dar aceştia parcă aveau ardei iute în pipe, de era mirosul aşa de puternic. Făcu o pauză primită în tăcere din partea tuturor. Apoi se apucă să povestească:
-După ce am îndeplinit misiunea de pază şi ordine, când v-au adus în această tabără, regimentul meu a primit ordinul să plece pe front, spre Cotul Donului. Ne-au despăducheat pe toţi, chiar dacă nu aveam, ne-am îmbăiat şi ne-au dat să avem mâncare pentru trei zile. Eu m-am hotărât să dezertez, că nu vreau să mor pe aici. O fi bine, o fi rău? Asta-i hotărârea mea ! Când am pregătit furgoanele de marş, că aşa se zice la căruţele de fân, într-un sac potrivit am pus în el câte ceva din ce-mi trebuie şi l-am aşezat la-ndemână, ascuns, ca să pot să-l ridic oricând. Aseară, pe la răsăritul lunii, când mărşăluiam, am fost atacaţi de bolşevici cu arme automate şi am găsit momentul să fug. Am luat din furgon sacul, raniţa o aveam în spate, arma în mână şi m-am pitit în păpurişul de pe marginea drumului, unde am stat până s-a terminat atacul. Pe timpul luptei, coloana cu căruţele companiei nu s-a oprit, soldaţii ce mergeau alături de ele trăgeau din picioare şi eu am rămas singur, ascuns în tufele de buruieni. Se făcuse linişte ca după furtună. Nu era prea întuneric, fiindcă apăruse luna. Pe marginea şanţului, am văzut un soldat căzut. M-am apropiat de el, l-am mişcat şi l-am întors, că era cu faţa în jos, era cald, dar mort. Avea capul zdrobit de o rafală de gloanţe. Sângele încă mai curgea. N-am putut să-l recunosc care-i dintre camarazii mei. Atunci mi-a venit ideea să-i pun la gât matricolul meu şi să schimb arma mea cu a lui. Puşca si matricolul lui sunt la mine. Deşi trăiesc, eu sunt cel mort după acte, iar el este cel dispărut. Dumnezeu să mă ierte pentru acest mare păcat pe care l-am făcut şi acum mă spovedii vouă! În cort se lăsase liniştea. Toţi tăceau şi cei care înţeleseseră despre ce-i vorba se mirau în sinea lor de iscusinţa lui Trifu.
– Vă rog să mă primiţi să stau cu voi până la primăvară!
În cortul unde se adunase tribunalul ţigănesc se făcuse o tăcere de mormânt. Trifu îi încredinţă că, dacă au încredere în el, va munci cot la cot cu ei, unde şi când este nevoie. Ca să nu le facă vreun pocinog, promise să-şi lase barbă şi plete şi-i rugă să-l împrumute cu haine de-ale lor, ale militare de pe el fiind bătătoare la ochi şi ar atrage atenţia autorităţilor care vin să controleze şatra. Nu ştia că şi ei aveau câte ceva cazon, vândut lor pe aur de către jandarmii care i-au însoţit la venire şi i-au păzit să nu fugă. Le mai spuse că are puşcă, baionetă şi o sută de cartuşe. Voi hotărâţi dacă o arunc, sau o ţinem ascunsă pentru ca, la nevoie, să vânez vreo sălbăticiune pentru hrana noastră. Bulibaşa, uitându-se încruntat la fiecare, citindu-le gândurile, le zise tuturor:
-Trifu, dacă vrea să stea cu noi, este ţigan de-al nostru şi numele de botez Trifu i se potriveşte.
-Da! răspunse dezertorul. Şi nu-i voi mai părăsi până la moarte pe oamenii care m-au ajutat să scap de urgia războiului!
-Trebuie să jurăm cu sânge, preciză bulibaşa. Că nimeni nu va vorbi despre acest lucru, decât acela care va trăi după moartea lui, dacă va fi cazul. De azi înainte, Trifu este ţigan căldărar ca şi noi şi să jurăm că-l primim în rândul nostru.
– Jurăm! ziseră juzii într-un glas. (va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here