Povestea unei scurte vieţi – Seminaristul Victor I. Paraschivoiu (1905 – 1926)

344

Fiul Doamnei Maria Ilie Paraschivoiu (1881-1938) şi al lui Ion M. Paraschivoiu (1875-1944). „Factorul” diriginte al Oficiului P.T.T. Brădiceni-Gorj s-a născut în anul 1905, august 20 „ascultând poveştile apei, alături de melodia divină a cântăreţilor naturii”.
Pe vremea aceea Brădicenii fiind plasă în Gorj, creştinii se hotărâră să facă o biserică la Setre în Brădiceni, pe locul uneia mai veche care s-a numit Trisfetitele având hramul celor trei sfinţi, Grigore, Vasile şi Ion şi deservea Brădicenii, Racova şi Drăgoieşti. Biserica însă a fost clădită de locuitorii satului Drăgoieşti între anii 1907-1919 preot fiind Ion Brâncuşi pe Dâmbul Neacşei, pe locul unei biserici mai vechi construită de jupâneasa Neacşa, mama Doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, între anii 1569-1570.
Nu erau mai mulţi de 1800 de locuitori în Brădiceni şi Drăgoieşti, toţi creştini ortodocşi după cum era scris într-o Diplomă de laudă către Preotul Theodor Gureanu care a păstorit biserica din Drăgoieşti din 1919 până la 1961 când l-a chemat Domnul la el. De reţinut că pentru credinţa lui, a făcut şi puşcărie el rugându-l pe Atotputernicul să-i călăuzească paşii pe calea mântuirii.
Cam astea erau vremurile pe atunci cu toţi credincioşii mai săraci sau mai bogaţi.
Victor I. Paraschivoiu a făcut patru clase la liceu în Târgu-Jiu urmând şi clasa a V-a tot aici până când în Noiembrie a citit în nişte afişe înfiinţarea unui seminar „Sfântul Grigore Decapolitu din Craiova”. Ion Ulmeanu, coleg de bancă, din Brabeţi-Dolj, preot toată viaţa la Calafat, a fost deţinut, un preot distins (mărturisise la Arhivele Naţionale Dolj un coleg de la Cabinetul de studii) după cum ne-a transmis Dl. Alexandru Daviţoiu, care ne-a pus la îndemână şi Matricola Şcolară a seminaristului Victor I. Paraschivoiu mergând special pentru aceasta la Arhivele Naţionale Dolj din Pociovalişte mărturiseşte că pe Victor „l-a cunoscut 6 ani”. „Era puţin brunet, statura potrivită, al 20-lea în rând la gimnastică. Avea o vână care-i brăzda faţa şi se mărea, umflându-se de sângele ce înlocuia sforţarea voinţei sale pe fruntea senină” şi îndungată nu de ani, ci de gânduri, de pleoapele cam cărnoase ca şi nasul. Era suflet larg şi deschis la orice act moral, fiind pătruns de misterul divin până în adâncul fibros al inimii. Din expresia feţei îi citeai tot internul său şi-i priveai ca într-un limpede izvor de stâncă toate sentimentele de care era animat: Ochii – cele două candele aprinse – erau icoana conştiinţei sale cele curate şi veşnic trează spre bine. Pe buzele sale sta numai înţelepciunea şi gura-i grăia numai adevărul. Era blând, dar autoritar fiind înzestrat cu morala internă a blândeţii.
Vorba sa domoală, ca un râu credincios de iubire îmbinată cu tonul cucernic al dragostei vorbit în diapazonul vremii. Cât de rar cu câtă claritate ne povestea el. Se potrivea repede după împrejurări, ca lichidul după forma vasului, aci vesel cu cei veseli, aci trist cu cei trişti. În toate clasele s-a enumerat printre elevii doritori de carte, şi în schimb – mai presus de toţi – un loc mai de cinste, l-a ocupat prin purtarea sa supusă, modestă şi disciplinată (Singurul din clasa VIII-a B avea 10 la purtare). Bilanţul faptei sale – şi când zic aceasta – am înainte pagina cărţii vieţii sale – scrisă prin fapte nemuritoare de el însuşi – fapte care spun prin ele ceea ce graiul omenesc nu e în stare a cugeta, îi arată superioritatea şi toată virtutea sa… a semănat numai binele ştiind că aşa e bine, încât toate acţiunile sale au un caracter moral. Citea mereu Revista „Duminica Ortodoxă” la care era abonat şi pe care o împrumuta nu numai nouă ba chiar şi portarului ştiind că şi el are un suflet care trebuia cultivat. La bibliotecă cele mai sănătoase idei ce trăiesc şi se impun de apururi, lui se datorează. Cel mai iubit de domnii profesori prin felul atitudinii şi talentului său, cel mai respectat de noi, procurorul juriului de onoare al clasei, secretarul şezătorilor culturale de Sâmbăta.
Întotdeauna se scula înainte de ora de aur a dimineţii la 4 şi se culca la 11 ½. Când se scula, după ce se spăla şi-şi făcea rugăciunile necesare, venea în clasă unde săruta Noul Testament şi începea citirea până suna clopoţelul de deşteptare.
Duminica pentru biserică cel dintâi era cu hainele şi ghetele curate. În biserică sta în nemişcare ascultând cu profundă evlavie desfăşurarea serviciului divin, urmărind pe Liturghier, până ce venea timpul său de a rosti „Crezul” sau „Tatăl nostru”.
După ieşirea de la Biserică, Duminica îl vedeai des la teatru sau la „Prietenii Ştiinţei”. Fala serbărilor noastre de 24-30 Ianuarie, 10 Mai, fine de an şi în cele de sâmbăta el era. Lua parte activă şi la conferinţele pastorale din oraş. Când declama însoţea vorba de gest. Când a recitat „Bisericuţa” nu ştiu de n-a stors lacrimi, dar a convins şi pătruns şi pe cea mai nesimţitoare inimă de piatră. Apoi singur cu Iisus, Iisus Nazarineanul, la Biserică în vreun sat, veşnic citea şi compunea.
Era abonat la revistele: Duminica Ortodoxă, Luminatorul satelor, Biserica Ortodoxă, Crinul Satelor (o revistă ce era tipărită pe Valea Jaleşului cu ajutorul şi al lui Ion Buligan), Buciumul, revista din Brădiceni tipărită pe cheltuiala lui Buligan care era recunoscută şi de Convorbiri literare de la Iaşi cu care făceau schimburi (nota noastră).
Când predica el numai cu Sfânta Scriptură răsfoind-o când şi când, simţeai că trăieşti alături de el o altă lume, aşa te câştiga prin vraja vorbei sale dulci. Predicile, una din ele spre exemplu, a fost publicată în duminica Ortodoxă.
Ce l-a determinat pe Victor Paraschivoiu să meargă la Seminar se datorează sufletului său simţind că „homo homini lupus est” şi dorinţei sale de a mări cu unul, cu el, numărul puţinilor care au menirea de-a duce la mai bine darul fericirii mulţimii. Munca, apostolatul fiind pentru el cheia prin care deschidea uşa ierarhiei sociale, având clar în minte cuvintele „în lume necazuri vă aşteaptă”. El căuta prin muncă a se înnobila cu acea faţă morală de a cărui autoritate dispare răul ca întunericul de lumină, ca noaptea la sosirea zilei.
Toţi aveau încredere în el ca într-un soare al mântuirii sufleteşti şi cum l-ar fi cinstit pe el satul, talpa ţării, pe care dorea a o ridica ridicându-se întâi pe el. Toţi vedeau în el fala comunei, lumina familiei şi toiagul bătrânilor părinţi. Învăduvită bisericuţa în felul celei din Răzoare îl aştepta întocmai ca și cea din Sărăceni pe Popa Sandală: căci cât de frumos îi sta ca preot când Pr. C. Părinte M. Gronea, după ce îi binecuvânta veşmintele îl lăsa să facă slujba la ora de practică liturgică.
Dar puterea divină neîndurată în legile-i hotărâtoare îi întinde umbra şi-i dă sărutul tamai în primăvara vieţii, când peste o lună avea a păşi însufleţit cu cruciuliţa pe piept primită ca premiu de la Prea Cuviosul Părinte Gr. Cristescu care apreciase purtarea, în satul micuţilor care-l aşteptau cu zâmbetul pe buze ca pe un purtător de cultură de la pepiniera craioveană ştiind că le aduce iconiţe sau le împarte broşuri şi doctorii; fiindcă aci avea a-şi canaliza surplusul forţei sale morale. Dar nepoftitul musafir ce nu ştia de avere, vârstă sau ruşine, care rupe firul caierului vieţii noastre fără a ne fi dat a şti timpul şi de la care nimeni din cei ce sunt povara acestui pământ nu se pot sustrage, după port, ori acum, ori niciodată, moartea nouă tot ni-i dată; iar în Ebrie 9/27 „hotărât e omului a muri; a uni viaţa acestui tânăr cu acela din a cărui mână a ieşit, tocmai înainte de a păşi în şcoala vieţii, la aurora luminoasă a terminării cursurilor din grădina seminarului. Cărarea vieţii timpului s-a tras pentru a putea păşi el în grădina de din dosul acestei lumi, în Canaanul celor ce fac voia lui Dumnezeu – în altarul veşniciei – pentru a se face începătura unei alte vieţi. N-a murit, ci s-a renăscut, căci naşterea cea viitoare nu e în lumea celor morţi (Coşbuc) şi toţi ne naştem pentru a muri şi murim pentru a ne naşte (Eminescu) viaţa triumfă din moarte, ca spicul de grâu din putrezirea bobului.
Astfel acest scump şi de noi neuitat frate şi coleg îşi dete duhul, supunându-se acestei triste soarte, în ziua de 17 Aprilie 1926, Sâmbătă. Dând la iveală aceste „Exerciţii de admiraţie”, cum ar zice Dl. Emil Cioran, ale unui coleg I.G. Ulmeanu, către un alt coleg Seminaristul Victor Ion Paraschivoiu, am făcut-o fără să adaug mai nimic spre a afla şi noi muritorii de rând că faptele bune nu se prescriu. Am făcut-o ca orice urmaş al Daco-românilor care au fost primii dintre popoarele din Nordul Dunării care s-a convertit la creştinism. S-au convertit – nu au fost botezaţi în virtutea unui ordin, nici forţaţi ca barbarii.
Au păstrat de dinainte de Zalmoxis, unde s-au mai găsit vestigii mai vechi decât în Peştera Ciorii mai sus de Gureni, care să transmită din tată în fiu dispreţul faţă de moarte, credinţa în nemurirea sufletului, seninătatea în faţa suferinţei din Mioriţa.
Floarea piere, viaţa trece! Mărirea omului ca floarea câmpului aşa va înflori. Omul e o floare ce se naşte din pământ şi când viaţa e mai dulce atunci intră în mormânt. Multe s-au scris despre cauza morţii lui Victor I. Paraschivoiu (Duminica ortodoxă 35) dar cauza morţii sale a fost răceala pe care a căpătat-o de când a fost la patronul Seminarului din Râmnicul Vâlcea. Povestesc cei care au fost la înmormântare că în momentul agoniei spunea a-i părăsi camera, fiindcă nu are aer. Avea deci respiraţia grea. Credea că nu e grav şi se vedea aceasta prin conţinutul unei cărţi poştale adresată lui I.G. Ulmeanu coleg de bancă.
„Dragă Ioane,
Brădiceni, 5 – III – 1926
Ţie era de drept să-ţi scriu îndată şi mai cu sinceritate, căci cu tine, cot la cot, am îndurat ori ne-am bucurat doi, trei ani. Nu ţi-am scris însă pentru că, şi bine-ar fi să mă fi înşelat, am observat atunci în ultimele zile că te cam fereai de mine, sigur în urma imprudenţei D-lui Pedagog de a citi boala mea în clasă. Fii sigur însă că chiar dacă ar fi, ceea ce nu e, dintr-o c.p. şi câteva rânduri de la tovarăşul cu care cât de cât împărtăşeai taine intime, nu va fi nimic. Dacă aceasta a mea e numai o părere, prieteneşte te rog iartă-mă. Eu prin ea mă justificai de ce nu ţi-am scris ţie căruia trebuia să-ţi scriu îndată. Dacă vrei să-mi scrii, spune-mi te rog ce faceţi la exegeză şi ce v-a dat la greacă.
Salutări cu mâna mea tuturor – Al tău ca în trecut Victor Paraschivoiu”
Am dat în întregime această ultimă scrisoare spre a simţi cititorul dragostea acestui mare suflet pentru colegi şi învăţătură (nota noastră). Întrebându-se colegii ce a lăsat în urma sa un tânăr de 20 de ani: „ne-a lăsat numele său ca un steag fâlfâitor spre reduta izbândei veşniciei”.
Memoriile faptelor sale le vom păstra şi nobila sa figură în veac nu o vom uita. El nu e rămureaua din codru, de care să nu se simtă lipsa, ci e mădularul organismului nostru, de a cărui absenţă suferă tot corpul social. Nu ştiu dacă în timp de pace, nu mai sunt martiri sau eroi? Dacă sunt, el e unul. Inima sa plină de bunătate, mărinimia şi tăria sufletului său, îl ridică în faţa noastră ca un erou neînvins. Plâng părinţii, plânge şcoala, îl plâng Brădiceni căci el fiind fiul nu numai al D-lui Paraschivoiu ci al tuturor (Gorjanul), îl plângem noi fraţii săi colegi, îl plânge biserica din Drăgoieşti şi cimitirul, neamul cu accente de glas jalnic prin dăngătul clopotului ce vesteşte ca un arhanghel această tristă doină necrologică ce pătrunde, întrupându-se în toată firea, moartea lui înseamnă unul mai puţin în oastea Domnului (Gorjanul).
Colegii i-au dus două coroane a 900 de lei. Una a lor, alta a D-lor profesori, care au dat fiecare după felul cum au simţit durerea acelei clipe (Duminica ortodoxă 39). Din dorinţa colegilor a celor de a 8-a după îndemnul Pr. C. Păr. N. Runceanu – care (Duminica Ortodoxă 35-36) a donat 1000 de lei din fondul acestei reviste al cărui stâlp a fost Victor, s-a decis a ridica o sfântă cruce întru amintirea celui dus, pentru care se strânseseră 2500 lei în afara de cei 1000 şi de alţi mulţi binevoitori (Duminica Ortodoxă 39-40). Dacă nu e alt sentiment mai nobil în inima noastră ca acela al admiraţiei pentru unul mai înalt ca noi înşine.
Sfânta Cruce a fost ridicată în 10 august 1926. Redau mai jos Cuvintele celui care semnează „Silica” din Pociovalişte, după cercetările Dlui Profesor Alexandru Daviţoiu, autorul fiind Preotul Tomescu Vasile, absolvent al Facultăţii de Teologie din Iaşi, preot la Pociovaliştea şi Novaci, la ridicarea Crucii de pe mormânt.
„Dintr-o datorie ce ne face onoare, noi, colegii nedespărţiţi de cel care fu fiul Dvs. smuls de secera morţii, tocmai când putea aduce mult bine şi mare folos, ne adunăm azi pentru a pecetlui recunoştinţa noastră faţă de el în această cruce sfântă ce va fi de veghe mormântului, care a înghiţit în lacomul său sân al pântecului său acele oseminte sfinte, în care erau concentrate toate aspiraţiunile noastre alături de ale Dumneavoastră. Am venit la acest mormânt, ce e o şcoală de învăţături folositoare sufletului nostru, ca să slăvim cu cântări de laude pe cel dus – ca numele său să rămână un ecou peste pânza secolelor. Am venit spre a ne împrospăta puterile caracterului nostru moral din aburul cald al înţelepciunii sale ce răsuflă din această humă ca să primim duhul creştin şi să învieze în noi sentimente frumoase şi cugetări pioase. Am venit ca să ne bucurăm de felul morţii sale, care îi picură nemurirea. Nu e nevoie a trăi mult, ci e mare nevoie a trăi bine; căci cercurile geometrice nu cele mari sunt bune, ci acelea ce sunt făcute mai exact. El a trăit în aşa fel; încât a dobândit ceea ce a dorit, înscriindu-şi numele în cartea nemuritorilor prin condeiul faptelor sale, dobândind viaţa veşnică din răsplata muncii sale.
Lui Dumnezeu s-a ştiut dator, voia lui a îndeplinit şi pentru El a murit. De la El – în care şi-a pus nădejdea, acum îşi primeşte mila precum a nădăjduit. Victor nu e mort. Doarme! Moartea-i o fericire. O potecă spre viaţa pentru care a fost creat (Platon) căci dacă e o viaţă moartă, şi o moarte vie, apoi este şi o viaţă ce numai are moarte (Schiler).
Victor acum stă în ceruri ca un bun creştin biruitor al aceste lumi. Să nu ne temem de moarte cu veşnicia ei – ci mai degrabă de păcat ce ca un leu răcnind aleargă mai iute ca moartea căutând a ne înghiţi. Dumneavoastră Părinţii, nu vă temeţi, mândriţi-vă că a-ţi zămislit în pântece fiu pe care l-aţi crescut în învăţătura şi dreptatea Domnului, putând a fi viu veşnic; căci nu a murit, ci ochiul său s-a închis pentru lumea aceasta, dar s-a deschis pentru o altă lume, în care vede pe Dumnezeu care l-a iubit mai mult ca noi toţi.
Doamne, primeşte tămâia rugii noastre, a bocitorilor acestui deşert – ce e îndreptată spre Poarta veşniciei ca o jertfă bună şi curată. Ţie, Doamne, să străbată cântul psalmului nostru rugător prin eterul atmosferic spre sfera senină a cerescului tău tron! Iar tu, Victore, fii mândru de ale tale fapte, care ţi-au procurat raiul de veci, căci dincolo de noapte şi moarte e ziua ce dorim. Cu cât timpul se va încadra mai departe pe firul trecutului cu atât mai viu şi scump vei fi în inima şi mintea noastră.
Roagă-te şi pentru noi, tu, a cărui veşnică şi sfântă îţi este amintirea”
Am încercat să dau viaţă încă o dată acestei „vieţi a lui Victor Paraschivoiu” cu ajutorul D-lui Profesor Alexandru Daviţoiu un urmaş al lui Victor în speranţă că oamenii din Brădiceni n-au să-l uite pe seminaristul care s-a stins din viaţă la 17 aprilie 1926 înainte de a dărui contemporanilor din tainele ştiinţei şi culturii româneşti şi universale.
Victor Paraschivoiu s-a stins din viaţă, dar „Eroii nu mor niciodată”.
Noi urmaşii trăim cu speranţa că oamenii din Brădiceni n-au să uite prin credinţa lor ortodoxă nici pe ceilalţi ţărani şi intelectuali de care era plină Plasa Brădiceni, comuna Brădiceni şi satul Drăgoieşti. Datoria mea faţă de oamenii din Brădiceni mă face şi azi şi până voi muri să le povestesc faptele bune în numele lor şi ale lui Dumnezeu. De aceea iată adaug la cele ce am scris până acum Cântecul acesta de aducere aminte al unui Om născut şi nu făcut spre a fi un Sfânt la care să se închine nu numai oamenii din Brădiceni, ci şi alţii care-l iubesc pe Dumnezeu.
Şi dacă n-a fost să fie un Sfânt din Brădiceni las pe alţii să vorbească cei care l-au cunoscut colegi de Seminar, preoţi sau profesori la acest Seminar.
Chiar dacă pe vremea aceea Ionel Buligan scotea reviste pentru toţi ţăranii din Brădiceni şi nu numai, Revista Buciumul era considerată de Convorbiri Literare ca o revistă de datini şi obiceiuri cu care făcea schimb de la egal la egal. Erau biserici în Brădiceni, a Mămăroilor, cel care întors de la războiul lui Mircea cu Baiazid şi care pentru că nu şi-a pierdut viaţa a făcut o biserică, Biserica Trisfetetele pe locul unde e acum Căminul Cultural, apoi la Drăgoieşti Biserica lui Neacşa şi Mănăstirea din Mielăriţa spre Est cum te duci în Peri pe stânga drumului, unde şi azi se mai vede temelia acestei Mănăstiri cine ştie ce nume a purtat şi ce sfinţi au mai fost îngropaţi acolo, neam de neam din care ne tragem şi noi munteni pe acest Pământ al deznădejdii noastre.
Am încercat să dau viaţă acestei Cărţi despre Victor Paraschivoiu cu ajutorul D-lui Profesor Alexandru Daviţoiu un urmaş al lui Victor Paraschivoiu în speranţa că oamenii din Brădiceni n-au să uite nici pe ceilalţi ţărani sau intelectuali de care era plină Plasa Brădiceni, comuna Brădiceni şi satul Drăgoieşti.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here