Auzim continuu: ,,nu există valori durabile în afara credinţei şi a tradiţiei’’. Ca şi când ne-am pierde. Unde să ne pierdem? ,,Omul nu poate descoperi noi oceane, câtă vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul.’’ spunea Andre Gide. Literatura noastră, teatrul nostru, cinematografia noastră, cercetarea noastră fundamentală şi aplicativă, producţia noastră, poate dragostea noastră… sunt căzute pe gânduri. Stau pe ţărm. De ce? Pentru că, cred eu, avem aceşti români boala psihologiei inverse. Adică, tot pe limba lui Gide: ,, Există anumite defecte care, bine folosite, strălucesc mai puternic decât virtutea însăşi’’ Şi noi, românii, le-am luat drept calităţi, că tot nu poate străbate valoarea? Pentru că am generalizat kiciul şi ludicul şi entuziasmului trecător îi zicem artă şi trimitem monştrii degeneraţi să ne reprezinte pe Brâncuşi şi ţara cu o artă defectă; auzi, de piţărăi să joace vulpea cu ursul, dar chiar capra cu lupul? Ce-o fi aceşti piţărăi, un fel de lampa lui Aladin? Şi s-o globalizăm: să danseze Alba ca zăpada cu maşterea şi Cenuşereasa cu acelaşi dar şi Hansel şi Gretel tot cu ea, poate şi tatăl lor? Împăcare, împăcare, dar până unde? Tradiţie şi iar tradiţie! Câtă. E pusă bine. Lăsaţi-o să emane, nu vă mai ţineţi de ea! Tradiţie egal prejudecăţi. ,,Prejudecăţile sunt cârjele inteligenţei’’ A.Gide. Şi-aşa trecem direct la a fi bătrâni. Călătorim prin viaţă pentru a ne educa. Şi prin istorie călătoreşte un neam tot ca să înveţe ceva. Da, scriitorii care au vibrat la lecţii particulare sau proprii de viaţă şi cu putere de generalizare au creat basmele, poveştile, eroii au făcut istoria şi scriitorii iar au creeat legende (căci asta e şi cea cu Vlad Ţepeş), inspiraţi şi din folclorul purtat pe buze de ciobani şi pescari, zicători populare, proverbe, etc. S-a murit, s-a scris, suntem în istorie, suntem în literatura mare, suntem în arta care ţine cerul sprijinit pe Coloana Infinitului, Turnul Eiffel şi …turnurile Gemene.De ce nu suntem fericiţi noi acum? Pentru ce atâta risipă de carne şi de creier?
De ce? Pentru că, “nu întâlnim printre oamenii inteligenţi decât neputincioşi, iar printre oamenii de acţiune decât proşti’’ spune acelaşi Gide. Au reuşit să trăiască unii cu alţii. Deci ne împiedicăm tinereţea în bătrâneţe. Unde ajungem? Direct la final? Când noi, cei ce scriem trebuie să fim chiar dincolo de timpul nostru? Să ne blocăm în frumos! În bine! În prezent şi în viaţa noastră. Oare suntem noi, românii, oameni care simt nevoia de a acţiona contrar propriului lor interes? Ne lăsăm trăiţi şi dacă unii precum SUA, UE, maghiarii, pun pe agenda lor ceva legat de noi, îi ascultăm sau suferim ce vor ei? Scotocesc continuu în trecutul, în mintea şi în sufletul nostru şi găsesc ce vor ei. Atunci de ce ne-au murit strămoşii în războaie? Şi mai ştiţi ceva? Noi, românii, nu ştim nici să iubim precum francezii şi nici să strigăm, exaltaţi ca ei:
– Mâine nu există! Totul se scurge la timpul prezent şi nimic din ceea ce vezi nu va trece a doua oară! Acest azi te aduce la tine.
Şi noi, românii, avem dreptul să iubim, să creăm, să fim! Trebuie să depăşim trecutul, cu amintirile războaielor, să visăm, să fim! Timpul nostru trebuie să se scurgă la timpul prezent. Viaţa noastră este acum, aici şi pentru asta s-au sacrificat străbunii! Aşa vom ajunge la noi. Să ne bucurăm de munca noastră! E adevărata bucurie. Este o virtute falsă patriotismul deşănţat pe care ne pregătim să-l afişăm…ca o închinare la idoli! Să-l dispreţuim! Fiind cutezători şi scoţând din noi putere! Şi ,,poruncile’’ creaţiei spun aşa. Acea creaţie care şterge limitele formelor şi fondurilor. Să rămânem ,,soldaţi ai dragostei’’. Dragostea e o cale! Războiul identităţii româneşti s-a încheiat. E adevărat, şi iau exemplul Poloniei: după ce a fost arsă de nemţi, ca şi când n-ar fi fost suficient, a fost stoarsă ca lămâia şi de ruşi. Totuşi polonezii sunt polonezi: beau, mănâncă, iubesc şi cântă. I-am văzut cu ochii cum se bucură de o expoziţie de tricotaje făcute de o bunică. Se bucurau. Noi, românii, minţim, nu ne bucurăm. Acelaşi Gide spunea în anii 1900: ni se promitea dictatura proletariatului; suntem departe de ceea ce ne doream! Sunt prea mulţi săraci. Nu există nici o ţară unde spiritul este mai puţin liber, mai supus, mai terorizat, mai vasalizat. Mai laş, spune tot Gide. Credea Gide. Există, sigur că există! Noi, noi! E o disperare în ceea ce ne aruncă UE, Americanii, Ruşii sau mai ştiu şi eu cine. Totuşi noi nu trebuie să îi întoarcem spatele vorbind, ca într-o discuţie de surzi, despre patriotism, naţionalism, şovinism şi alte tabuuri. Să găsim false explicaţii la false probleme ale altora. Nu întoarce spatele disperării din laşitate, spune tot Gide! Străbate-o! Dincolo de ea se cuvine să ne regăsim motiv de speranţă. Mergi drept înainte! Treci peste ea. De cealaltă parte a tunelului disperării vei da de lumină. Noi, această generaţie de români, avem o menire:,, Fiecare generaţie nouă vine încărcată cu un mesaj pe care trebuie să-l nască. Rolul nostru este să ajutăm această naştere. Asta este cultul eroilor. Sunt români care au făcut atâta rău încât la un moment dat nu vor mai înţelege de unde le va veni răul. Dar, noi, românii, vorbim că ,,Mioriţa’’ ne-a fost legenda primordială, dar Arne-Thompson n-a vrut asta. Eu nu cred că asta trebuie să spunem nepoţilor. Nu suntem un popor fundamental rău. Să trăim, să ne bucurăm! …S-o luăm altfel, cu ştiinţa, cu cercetarea, fiindcă românii noştri au scris şi foarte puţini scriu încă pagini grele în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, căci numai cretinii pot să le despartă, pentru că dacă scrisul literar poate să-ţi asigure consolare şi refugiu din realul abrupt până trece clipa cea ,,rea’’, scrisul ştiinţific (geologic, de ex, vine cu farmecul tăcut al inefabilului şi călătoriei suverane înspre lumi cu metmorfoze de neocolit, clare că aşa a fost) e altfel. Aduce acest scris şi cercetările prealabile mai ales, bucuria lui Magelan şi a lui Vasco da Gama sau Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci. Noi, românii, am transformat verbul ,,a fi ,,într-o povară: povara identităţii româneşti…şi asta nu pentru că milioane de români şi-au pierdut identitatea în ultimii ani, ci mai ales pentru că avem continuu senzaţia că pierdem ţărmul acestei identităţi. Şi batem pasul pe loc, într-un conservatorism neprolific, neputând descoperi noi oceane în fiinţa noastră. Deh, teama românilor de a pierde ţărmul. Pe ţărm se bârfeşte ceva! În larg e linişte, sunt furtuni! Şi în noi e şi linişte, sunt şi furtuni…. ar fi bine să trecem prin ele, nu să rămânem pe ţărm, să ne lăsăm trăiţi de alţii şi mai ales, de ce nu ne rezervăm fericirea profundă de a pierde… bârfele! Ne definește ca națiune multitudinea de mituri şi bogăția ei calitativă deosebită de cea a germanilor, a rușilor, a slavilor din sud sau a maghiarilor. Noi fiecare situaţie o găsim particular și ne pierdem în ea astfel că atunci când iar și iar ne este fluturat patriotismul ca sentiment ne aruncăm în el… să uităm de toate. Nu mai avem timp de bucurie. Să ne bucurăm de munca noastră! E adevărata bucurie. Este o virtute falsă patriotismul deşănţat pe care ne pregătim să-l afişăm, să-l reafişăm într-o sarabandă fără sfârşit. Să-l dispreţuim. Este ca o închinare la idoli. Să fim actori în viaţa noastră şi spectatori în acelaşi timp. Spectatori pentru a vedea dacă ne place. Dacă am văzut un film în acest fel şi ne-a plăcut să-l trăim. Dar dacă nu?
Dr.ec. Stolojanu Victoria-Ileana
