Poveste de dincolo de lume

592

Într-o zi, tot alergând fără zăbavă prin Țara de nicăieri, am descoperit și tărâmul făgăduinței, locul unde curgea lapte și miere. Ce-i drept nu se prelinge pe asfalt, căci nici măcar drumurile nu fuseseră pervertite, în numele civilizației, iar apa pe care o beau locuitorii izvora direct din pământ, legumelor li se zicea legume și nu erau bio, ci erau pe bune, crescute dintr-un pământ ca cel din grădina Edenului, udate cu apă din pârâul din spate, hrănite cu excremente de animale, și ele la fel de reale, de facto, într-un timp ce oprea calendarul în loc, dincolo de meleagurile oamenilor obișnuiți, ancorat în illo tempore, bun gust și bun simț. Nici oamenii nu păreau oameni, căci îți puneau și sufletul lor pe masă, în plasă, de te săturai berechet numai din două guri. Smochinele creșteau ca Făt Frumos, în bătătură, una cât alte zece, gardurile erau din uluci și toate din casă meșterite de mâini de mame și tați creativi, pentru odihna trupurilor și tihna sufletelor. Și-atât de puțini locuitori în sat! Ce noblețe sau ce păcat!? Departe de jungla și de fauna urbană, și-n mijlocul verii, pârâul susura a bunăstare internă, pe marginea drumului, iar verdele era la el acasă, în vreme ce-n toată țara seceta făcuse ravagii, iar cuvântul de bază era uscăciune. Și nu te mai săturai de minune. Genune?! Case din chirpici, preșuri țesute-n război, tablouri cusute la mână, perne cu pene de la orăteniile din ogradă, mâncare gătită doar cu tot ce e proaspăt din grădină, fructe crescute pe dealuri, la dispoziția oricărui călător… Te mirai și te minunai, deopotrivă. În oaza aceea de liniște și desăvârșire, până și televizorul era un intrus. Nu se inventase serviciul, era o lume autarhică, producând pentru sine, desăvârșire și nemurire. Până și măturile se închinau lui Dumnezeu, crescând verzi, înspre lumină și dăruindu-se pământului, uscate, fără vină! Cum să nu mă fi simțit binecuvântată?! Lasă-mă la țară, tată!
Adina Popescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here