Suntem gorjeni şi ne mândrim cu tot ce avem de la natură şi de la divinitate, ne mândrim cu oamenii Gorjului care ne-au făcut cinste de-a lungul timpului şi ne-au lăsat un crâmpei din inima lor, să bată pentru noi şi pentru cei ce vor veni.
Adeseori paşii ne poartă pe aleile parcurilor din Târgu-Jiu unde, de fiecare dată ne întâlnim cu marele Brâncuşi, căci toate operele sale poartă, dincolo de simboluri şi multă sudoare, o proiecţie în timp a evenimentelor sau trăirilor sale profunde. Coloana Infinită, devenită emblemă a oraşului şi de ce nu, a României, se înalţă aşa cum a fost gândită, ca o axă a lumii sortită să sprijine cerul pentru veşnicie, pentru sufletele eroilor care şi-au dat viaţa în Primul Război Mondial şi pentru toţi cei ce au luptat pentru patrie.
Martori ai evenimentelor din prima mare conflagraţie mondială nu mai sunt în viaţă şi, din ce în ce mai puţini, din al Doilea Război Mondial. Timpul şi-a pus amprenta asupra foştilor vajnici luptători, cei mai mulţi sunt bolnavi, au nevoie de îngrijire şi de o atenţie deosebită pentru a-i ţine în viaţă, unii dintre ei au ajuns o povară pentru ceilalţi şi pentru ei înşişi, cu toate acestea, familiile îi îngrijesc atât cât se poate până când inevitabilul se va produce. Asociaţia Veteranilor de Război numără toţi mai puţini membri care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, de aceea, veţi fi bucuroşi să aflaţi că am întâlnit un caz atipic, un veteran sănătos tun, în vârstă de 91 de ani care nu încurcă pe nimeni, trăieşte şi munceşte într-unul din satele Gorjului de o viaţă şi nici nu se gândeşte să facă altceva mulţi ani de acum înainte. Am ajuns în satul Racoţi de lângă Tismana pe o vreme nu tocmai frumoasă, plouase de curând şi o porţiune de drum din apropierea casei veteranului pe care urma să îl întâlnim ne-a creat ceva probleme. Bătrânul de 91 de ani se numeşte Iacob Diaconescu, însă toată lumea îi spune moşul Iacob, aşa cum i-au spus când erau mici nepoţii, astăzi plecaţi în ţară, unde i-au dus întâmplările vieţii sau serviciul, pe care moşul Iacob a pus mare preţ dintotdeauna („ai servici, eşti om, nu ai, atunci nu se mai ştie”). Când am coborât din maşină, moşul tocmai ieşise din curte şi mergea peste drum la fiul său cel mare, Vasile, să mănânce de prânz ce gătise nora acestuia, Lucica, într-o zi de post pe care noile nostre cunoştinţe îl respectau cu stricteţe. Şi, ca la noi la Gorj, ne-au invitat şi pe noi la masă. Am acceptat pe loc invitaţia, în primul rând din politeţe şi în al doilea rând, să mai câştigăm ceva timp, cred că ne era şi foame, puneţi dumneavoastră cele trei motive în ce ordine doriţi. Aşezaţi la masă în aşteptarea prânzului, ciocnirăm câte un păhărel de ţuică nu prea tare,însă curată şi parfumată. Moşul abia bău o mică înghiţitură şi puse paharul pe masă. Când ne-am întâlnit, moşul venise de la staulul vacilor unde trebăluise un timp după ce le adusese de la păscut. Faţa luminoasă a moşului exprima bunătate, strângerea mâinii sale era una zdravănă, privirea sa fără ocolişuri îl ajuta să îşi dea seama pe cât se poate cu ce fel de oameni are de a face. Şi chiar dacă venea de la vaci, hainele moşului erau curate şi îngrijite. Meritul Lucicăi, despre ale cărei alte merite am aflat imediat ce a pus masa. Masa de post, cu fasole bătută şi murături din butoi, saramură de peşte cu mămăliguţă şi gogoşi de casă cu magiun de prune ne-a ţintuit de scaune cât timp Vasile a adus o oală de pământ cu vin roşu, căruia i-a dat drumul să sfârâie liber în ulcele. Bătrânul ciocni cu noi şi, din nou, luă o înghiţitură mică şi puse paharul deoparte. În timp ce câteva personaje din tabloul zugrăvit mai sus se pronunţau cu privire la calităţile vinului de Racoţi, moşul îşi bău pe îndelete imensa cană cu lapte, despre care aflarăm că nu lipseşte din meniul moşului de o viaţă întreagă, aşa cum nici vacile nu au lipsit vreodată din bătătură. Ca să îi mai uşureze munca zilnică, în urmă cu vreo câţiva ani au vrut să vândă vacile moşului. Bineînţeles, moşul s-a opus şi ca reacţie la planul ascuns, a păstrat vacile şi a mai cumpărat şi un cal de la un sătean care nu avea nimic în comun cu animalele. Calul arăta ca vai de el, costeliv şi neţesălat, o adevărată epavă. Într-un an, moşul a făcut din el o mândreţe de cal pe care l-a vândut mai târziu unor vecini mai tineri, care îl folosesc la munci şi îl îngrijesc şi acum.Retraşi în tinda casei moşului (probabil că ne-a evaluat cât de cât pozitiv), aflarăm că moşul s-a născut în luna noiembrie 1923 în acea casă în care ne aflam,dar care precis arăta altfel, casa moşului de acum avea termopane şi era izolată termic şi proaspăt vopsită. Majoritatea sătenilor aveau mulţi copii, aşa că veteranul Iacob Diaconescu a avut opt fraţi şi două surori, dintre care mai trăiesc doar patru , moşul, o soră şi doi fraţi. După şcoala primară din sat, Iacob a plecat la Şcoala de Arte şi Meserii de la Baia de Aramă. Amintirile moşului din acea perioadă ca de altfel toate întâmplările despre care povesteşte sunt limpezi şi pline de amănunte, de pildă bătrânul îşi aminteşte şi meniul de la cantina internatului de atunci.După absolvirea şcolii, moşul Iacob a rămas acasă câţiva ani de ajutor în gospodărie. Patru dintre fraţi muriseră de mici din cauza lipsei de asistenţă medicală minimă de la sate din anii *30, o fată se măritase şi plecase la casa ei, ceilalţi băieţi plecaseră pe la şcoli, aşa că Iacob nu avea de ales, trebuia să rămână „de vatră”. Când România a intrat în război, cei doi fraţi mai mari, deveniţi învăţători între timp, au fost înrolaţi de urgenţă, mai târziu a fost mobilizat şi Iacob, însă, între timp, fratele cel mare a fost răpus în bătălie lângă Odesa, acolo unde îşi doarme şi acum somnul de veci. Tatăl băieţilor, moş Vasile, luptase, la rândul lui, în prima conflagraţie mondială, unde fusese decorat de două ori pentru fapte de arme. Din război, cel mai bine îşi aminteşte moşul Iacob despre bătălia de la Radna, când armatele române luptau pentru eliberarea ţării de nemţi, faţă de care întorseseră armele. La un moment dat, luptele fiind poziţionale, Iacob a părăsit tranşeele şi a dat nas în nas cu un soldat neamţ. Au îndreptat armele unul spre altul şi au tras. Când s-a dezmeticit, moşul era teafăr şi neamţul nicăieri. Bineînţeles că nu l-a căutat ,s-a întors la postul de tragere şi a urmat asaltul asupra armatei germane, până la eliberarea ultimei palme de pământ românesc. Ar da orice ,zice moşul, să afle ce s-a întâmplat cu soldatul neamţ, poate că a fost doar rănit şi o mai fi trăit mulţi ani de atunci.
După război, din nou la muncă, în gospodărie, iar după câţiva ani, Iacob s-a căsătorit cu Anghelina, din neamul Cernăienilor, familie a satului care a dat peste ani mulţi oameni de vază, profesori universitari, ingineri, profesori, doctori. Au avut patru copii, dintre care unul s-a prăpădit departe de casă. Copiii trebuiau crescuţi, trimişi la şcoală, aşa că Iacob s-a angajat la drumuri ca picher, unde a lucrat zi de zi până la pensie. Despre copiii moşului nu vă spunem prea multe, decât că sunt la casele lor şi că aţi fi mândri dacă v-aţi număra printre prietenii lor. Mama Anghelina, aşa cum îi spuneau toţi, după o viaţă de muncă alături de un om drept ca bradul, şi-a dat obştescul sfârşit, lăsându-i moşului grija gospodăriei, lucru de care moşul nu s-a plâns niciodată. Moşul urmăreşte la televizor ştirile, este la curent cu cele mai importante evenimente, citeşte ziarul „Gorjeanul” şi nu a lipsit niciodată de la votare, chiar dacă secţia este la patru kilometri.
Spre seară, ne despărţim cu părere de rău de veteranul de război cunoscut de săteni ca Iacob picherul şi de apropiaţi ca Moşul Iacob, un om care a luptat pentru ţara lui, a muncit pentru ţara lui, a dat ţării urmaşi de nădejde şi a trăit ca un adevărat creştin.
Cât despre doamna cu coasa, să aştepte la rând, moşul mai are multe lucruri importante de făcut.Nici măcar nu se gândeşte la ea, urâtania!
A.Pop
