Ion Mocioi a împlinit, vai, o vârstă rotundă. O ştiu, dar n-o divulg, pentru că nu-şi-o trădează prin nimic. E un bărbat scund, îndesat, ca Tudor Vladimirescu ori Constantin Brâncuşi, şi aşezat, viguros tot ca ei, adică gorjean get-beget. Şi perieget, prin lanurile mănoase ale Cunoaşterii. Şi peregrin pe căile Ştiinţei, întru căutarea Pietrei Filosofale. Căci Ion Mocioi e doctor în estetică, adică filosof cu acte în regulă, autentic, transdisciplinar.
Dar Ion Mocioi cel de azi nu mai e cel de alaltăieri, nici măcar cel de ieri, căci s-a reinventat pe sine, dintr-o fază în alta a evoluţiei sale. Metaforele sale sunt emergenţe ale unei gândiri deschise, scrutătoare şi aplecate spre miezuri ca să le decripteze înţelesurile. Ca figură de cercetător, Ion Mocioi e spectaculos, căci a redescoperit limba de pe Discul de la Phaistos şi pe cea a geto-dacilor. L-am văzut deseori la masa de lucru, în vreo bibliotecă, în prezent lucrează la inaugurarea propriului muzeu, la Teleşti, după ce l-a lansat la apă pe cel al lui Tudor Arghezi, la Târgu-Cărbuneşti. Stăpâneşte perfect conferinţa publică şi e indispensabil la lansări de cărţi şi vernisări de expoziţii. Are harul / şi darul de a nu se înfumura degeaba, futilul îi repugnă căci miza lui e alta: asigurarea unei postumităţi ca zestre lăsată comunităţii locale.
Mi-a mărturisit, cu un gust amar, că n-a fost acceptat de către Filiala Craiova să devină membru U.S.R. Îl informez că eu am depus dosarul acolo, dar habar n-am ce soartă a avut, căci nu mi s-a comunicat nimic oficial. Oricum, dacă în ceea ce mă priveşte îmi am propriul „război” ideologico-doctrinar cu… Nicolae Manolescu, ca promotor al unui postmodernism caduc şi retardat faţă de cel americano-european, totodată şi nedistinct ca curent (sic!) literar, în ceea ce-l priveşte pe Ion Mocioi n-a făcut nimănui rău. Dimpotrivă a dăruit literaturii gorjene şi oltene volume de istorie şi critică literară şi de istoria şi critica artei. Cărţile s-au orânduit singure în câteva rafturi de Bibliotecă Perenă şi oricând îşi vor regăsi rostul şi rostirea.
Normal că s-a văzut brusc invidiat şi ostracizat, în loc de a i se recunoaşte meritele de… recuperator necesar în Casa Literelor Româneşti şi categoric, pe alocuri, de… înaintemergător.
A fost ce-i drept, într-o vreme, şi om politic. Senator al P.R.M. şi ministru, promovând legi şi aplicându-le cu aceeaşi promptitudine exemplară. Dar, mai presus de toate, a fost cel mai laborios şi competent editor al Gorjului, scoţând la editura-i „Spicon” în diverse colecţii sute de cărţi de literatură, ştiinţă, artă, istorie, cercetare etc. Majoritatea scriitorilor columnişti şi ai Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu au beneficiat de sprijinul său căci a avut şi propria-i tipografie, şi propria-i librărie (unde librar era chiar poetul Victor Barbu – n.m., I.P.B.), şi propriu-i salon/cafenea hermeneutică, ai căror „patroni” spirituali-pragmatici eram amândoi, căci eu însumi coordonam activitatea editurilor „Alexandru Ştefulescu” dimpreună cu Antonie Dijmărescu, şi „Gorjeanul” dimpreună cu Nicolae Brânzan, Constantin Băleanu şi Victor Buneci.
S-a aflat în cele mai strânse legături de minte şi de inimă cu Mitzura Arghezi, astfel încât, tot dânsul, a făcut posibilă, când mi-am sărbătorit 50 de ani de viaţă, lansarea, chiar la Casa Mărţişor, a antologiei mele „50 de sonete” (realizată de Valentin Taşcu şi postfaţată de Ion Mocioi însuşi), prezentarea respectivei întreprinderi editoriale aparţinând – ce şansă! – academicienilor Fănuş Neagu şi Radu Cârneci şi doamnei Mitzura Arghezi în persoană şi… persona.
E prieten şi cu un alt mare estetician român, Grigore Smeu (istoric, romancier, poet, eseist şi filosof – n.m., I.P.B.), intelectual şi scriitor de marcă al României contemporane iarăşi, cumva, nedreptăţit, fiind, totuşi, cel mai mare brâncuşiolog român încă în viaţă. Iarăşi unora şi altora o să le cadă prost afirmaţia mea netă. Ei şi? Am învăţat să nu-mi mai pese, căci de proşti ţara n-a dus şi nu va duce lipsă niciodată. Şi nici de cârtitori, şi nici de trădători (ai neamului românesc, ai eroilor noştri din veac, ai identităţii naţionale), şi nici de… neîncrezători în Dacia cea străveche (ai cărei urmaşi suntem de vreo 5000 de ani).
Ion Mocioi a militat pentru acest sumum de valori neperisabile în eon, le-a exploatat eficient şi sacrificial, le-a fost neclintit credincios, fiind, din această perspectivă, un destin dublat de un caracter exemplar(e).
X X X
Scriind textul până acum, aş fi putut să pun punct. Dar ar fi fost, cumva, general. Căci n-aş fi comentat o dilogie admirabilă: „Poeţi şi poezie” (apărută la Drim Edit / Spicon, în 2004); „Artă şi artişti” (apărută la editura Academica Brâncuşi, în 2011).
În „Poeţi şi poezie” îi comentează pe cei trecuţi deja în nefiinţă (a se citi cei reîntorşi în realitatea meontologică – n.m., I.P.B.): Alexandru Pelimon, Emanuel Părăeanu, Nicolae Burlănescu-Alin, Vasile Lascăr, Mihail Cruceanu, Sebastian Hortopan, A.C. Calotescu-Neicu, Ştefania Miloşescu, Vasile Cernăianu, Pantelimon Nicolescu-Monu, Stelian Sterescu, B.B. Cedan, Ion Mara, Petre Ecovescu , Stelian Sterescu, Ion Gheorghe Angliţoiu, Constantin I. Goga, Dumitru Tătăroiu, George Uscătescu, Adrian Becherete, Ion Cănăvoiu, Ion Lotreanu, Tudor Voinea, Artur Bădiţa.
Practicând arta portretului, Ion Mocioi oferă viitorilor autori ai vreunei (posibile?) „Istorii a literaturii gorjene, de ieri, de azi şi de mâine” elemente atestate istoric şi documentar, indispensabile. E şi acesta un stil, nu? Unul probat, de necontrazis, discursul fiind de o tranzitivitate declarată şi evident asumată conştient.
Are capacitatea de a găsi formula exactă, esenţială, reprezentativă. Alexandru Pelimon de pildă rămâne prin scrierile de călătorie, găsind – citez – „refugiu în frumuseţile nebănuite ale naturii Gorjului. Nicolae Burlănescu-Alin a avut tăria sufletească de a nu se crede un învins, excelând ca poet, dramaturg şi traducător, înscriindu-se în pleiada posteminesciană târzie, influenţată încă de Titu Maiorescu, dar şi de noile curente literare din pragul secolului XX şi mai ales de larga mişcare a socialiştilor români”. Vasile Lascăr pentru unii a fost aventurier, pentru alţii nimic, dar ca poet a dovedit şi o adâncă înţelegere a curgerii timpului, nu fără o resimţită undă de nostalgie, a durerii, pentru pierderea lui, regăsit şi în poezia „Tristia”. Poezia lui Mihail Cruceanu – citez – „merită a fi aprofundată pentru eternul ideilor şi supleţea versurilor pe care le aduce în artă”. Sebastian Hortopan ar fi în primul rând unul din gorjenii care au dat viaţă unor specii literare de formă fixă, cum sunt rondelul şi pastelul. Cântecele sale – citez – „amintesc de influenţa simboliştilor Verlaine, Macedonski şi Bacovia, pe care i-a avut ca model.
Poeziile „sub vraja umbrelor”, – ale Sabinei Paulian (editate de Ştefania Miloşescu, fiica lui Nicu D. Miloşescu) par a fi nişte bocete cântate la despărţirea de cel iubit.” „Citind poeziile, simţi – consideră Ion Mocioi, metapoetic, ci nu (meta)critic – că eşti la un spectacol muzical, de operă, pe scena căruia evoluează o singură fiinţă chinuită de o despărţire imposibilă şi de necrezut, contopită cu sunetele unor instrumente grave, răscolitoare de furtună”. Bachelardian, Ion Mocioi apreciază că „dialogul Sabinei Paulian cu iubitul continuă imaginar în faţa focului, care-i luminează umbrele sufletului şi-i potoleşte arzimea gândurilor, pentru a reveni la viaţă „Lângă foc””. Fraza are clarviziunea scriiturii lui Eugen Simion, limpezimea desenului critic practicat de Gheorghe Grigurcu, iar Ion Mocioi, se vădeşte, ca şi Irina Petraş, de la Cluj-Napoca, un foarte serios recititor al poeziei feminine române, iar Sabina Paulian e o poetă pe alocuri exemplară, rezistentă la mode şi timpuri, căci exprimă sentimentul iubirii feminine pure.
Ion Mara este, alături de Sabin Velican, reţinut de George Călinescu (p. 1031), în monumentala-i Istorie, pentru cele două cărţi lirice „Lespezi în lumină”, recenzat în „Gorjeanul” de Jean Bărbulescu şi în „Presa” de Al. Iacobescu, şi „Versuri”. Alteori Ion Mocioi ne îndeamnă să-l scoatem din uitare pe poetul Petre Ecovescu, pentru că „în poveştile sale scrise cu talent, a reuşit să reliefeze sentimente profunde şi idei îndrăzneţe.” Stelian Stel. Sterescu (pe care l-am cunoscut eu însumi la primele şedinţe ale Cenaclului „Columna” sub domnia lui Titu Rădoi şi care, după ce-am citit un ciclu de poezii m-a elogiat anticipând în adolescentul de atunci pe poetul care am ajuns azi – n.m., I.P.B.) „era pretutindeni însoţit de un parfum care atrăgea atenţia că a trecut profesorul, dascălul de mare omenie, care se implica în viaţa oraşului său”.
Ion Mocioi are meritul, în altă ordine de idei, să depisteze bunăvoinţa cu care Tudor Arghezi i-a întâmpinat pe scriitorii gorjeni C. Neicu-Calotescu şi Ion Gheorghe Angliţoiu. Asemenea scormoniri prin arhive sunt tot atâtea contribuţii la îmbogăţirea biografiei argheziene.
În „Artă şi artişti”, Ion Mocioi a dat o serie de micromonografii şi microbiografii ale unor artişti plastici gorjeni: Mihail Dan, Constantin Bălăcescu, Zoe Mandrea (Bălcescu) (frumoasă ca Veronica Micle – n.m., I.P.B.), Constantin Brâncuşi, Matei Bazavan, Dumitru Ion Norocea, Max Culcer, Horaţiu Dimitriu, Vasile Blendea, Ilie Arjoca, Iosif Keber, Octavia Milculescu-Florescu, Gheorghe N. Stroescu, Constantin Blendea, Marin Colţan, Ion Sulea-Gorj, Ion Mălăescu, Florin Isuf, Mihai Ţopescu, Vasile Blendea (fotograful). A trecut în revistă şi opera unor artişti veniţi în Gorj: Mişu Popp, Vitold Rola Piekarski, Iullius Doppelreiter, Alexandru Severin, Iosif Schmidt-Faur, Ion Wirnstl, Miliţa Petraşcu, Ion Irimescu, Ştefan Georgescu-Gorjan ş.a.
Conf. univ. dr. Ion Popescu Brădiceni, membru titular al Societăţii Române de Filozofie
