Scena publică românească e, adesea, o galerie de portrete mișcătoare, care încep prin a-şi schimba, imprevizibil, trăsăturile şi sfârşesc prin a nu mai semăna cu nimic. Portretele nu mai sunt chipuri, ci un soi de semipreparate, gata să evolueze în orice direcţie, în funcţie de bucătăria conjuncturilor. Preşedinţi vehement anti-monarhişti cultivă tandru familia regală, în vreme ce preşedinţi monarhişti devin statui republicane. Fanatici iliescişti devin anti-iliescişti inflexibili şi redevin, apoi, iliescişti moderaţi. Veleitari ai carierei academice se gudură pe lângă bişniţari semianalfabeţi. Antisemiţi sulfuroşi se îndrăgostesc brusc de evrei şi lăcrămează pe zidurile de la Auschwitz. Vechi pedişti militanţi trec la PSD, vechi ţărănişti amari se transformă în PUR-işti, ca să eşueze în braţele pesediştilor, foşti disidenţi combativi şi principiali îşi oferă, după lupte seculare, serviciile aparatului de campanie voiculescian. Sindicaliştii vor în parlament, intelectualii vor în administraţie, poeţii vor în agricultură, foşti activişti de partid comunist construiesc, dezlănţuit, democraţia. Securiştii vor în Europa şi adoră capitalismul, zeloşi gazetari ai Scorniceştiului sunt ideologi pro-americani, iar victime de-o viaţă ale bolşevismului veştejesc imbecilitatea americană şi birocraţia bruxelleză. Intelectuali altădată distinşi, sau măcar cuviincioşi, devin culturnici pompoşi şi obtuzi, mari artişti cu panaş şi pretenţii fac pasiuni târzii pentru mareşalul Antonescu sau pentru infatigabilul Săraru. Oameni care în 1990 voiau să moară de gât cu guvernul şi scuturau cheiţe la Universitate, cerând rapida implementare a „punctului 8 de la Timişoara colaborează obiectiv şi „pragmatic” cu Adrian Năstase, cu toţi ai lui şi, în genere, „cu conducerea”. Ieşeni cu limba dulce au devenit peremişti băţoşi şi inepţi, lideri christici ai studenţimii au candidat pentru Virgil Măgureanu, insurgenţi post-revoluţionari ai Bisericii au devenit, cuminţiţi, ierarhi de vază. Şi asta e numai ceea ce se vede la o privire rapidă. Dar schimbările „fiziognomice“ sunt ubicue, difuze, insidioase. Vecinul timorat şi discret de-acum douăzeci de ani a devenit volubil şi revendicativ, înjurătorii de pe vremuri ai lui Ceauşescu îl regretă „cu argumente”, şi o sumedenie de ţărani blonzi, din nordul ţării, se decid să cerşească la Paris. Cutare victimă a represiunii comuniste şi-a luat aere de cenzor ideologic, cutare „rezistent” curajos se manifestă ca un ilegalist resentimentar, cutare turnător liric îşi face un portret de justiţiar politically correct, păstrând, din vechile deprinderi, doar voluptatea manevrei de culise. Prin contrast – şi în mod ironic -, specia Adrian Păunescu pare să deţină secretul consecvenţei. Sub impactul omogenizant al megalomaniei, personajul e imediat recognoscibil, aşadar are un fel de chip!
S-ar zice că, dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilină. Şi, aşa cum metafizicianul antic ştia că nu te poţi îmbăia de două ori în acelaşi râu, noi ştim, în România de azi, că rareori poţi da mâna de două ori cu acelaşi om. N-ai nici o garanţie că interlocutorul de ieri va spune şi azi acelaşi lucru, că nu şi-a schimbat convingerile, alianţele, strategiile. Cum se explică această vertiginoasă derivă a identi¬tăţilor? La prima vedere, nu e vorba neapărat de ceva nou. Montaigne, în veacul său, vorbea deja, fără mari nelinişti, despre „instabilitatea naturală (s.m. A.P.) a moravurilor şi părerilor noastre“. „Felul nostru obişnuit este de a merge după înclinaţia poftei noastre, la dreapta, la stânga, în sus, în jos, după cum ne poartă vântul împrejurărilor.“ Suntem făcuţi din bucăţi, din înnădeli dizarmonice, şi acţionăm în consecinţă. Nimeni nu e scutit de tribulațiuni stingheritoare. („Papa Bonifaciu al VIII-lea, zice-se, a urcat treptele măririi ca o vulpe, s-a purtat ca un leu şi a murit ca un câine.“) Pe vremea lui Montaigne, nestatornicia era asumată, aşadar, ca făcând parte, inevitabil, din natura omului. Era diagnosticată ca atare şi i se putea sugera remediul: trebuie să ne străduim să unificăm împestriţarea naturii noastre, dându-i o orientare unică, un scop globalizant. Trebuie să ne rânduim viaţa, ţintind mereu întregul, dincolo de tendinţele centrifugale ale părţilor. Scepticismul destins al lui Montaigne e însă greu aplicabil astăzi. Nestatornicia a căpătat o ameţitoare complexitate: nu mai ţine strict de natura omului, ci de mişcarea accelerată a istoriei, de febrilitatea oarbă a tranziţiei, de suspensia reperelor cardinale. Ce înseamnă „scop“? Ce înseamnă „orientare”? Ce înseamnă „a-ţi unifica“ firea? Cine percepe, încă, rostul acestor întrebări? Nestatornicia e vindecabilă, sau măcar controlabilă, atâta timp cât există reflexivitate, melancolie, nord şi sud. Ea devine letală când insul e mulţumit de sine, zglobiu şi agitat. Şi când punctele cardinale ajung să fie „relative”, interşanjabile, ca termenii arbitrari ai unei conversații.
Andrei Pleșu, Față către față. Întâlniri și poetrete, Editura Humanitas, pp. 176 – 179
Prof. pensionar, Teodor Voicu
