Peisaje de iarnă desprinse parcă din basmele copilăriei, o multitudine de izbucuri ce ies de sub peretele muntelui de-a lungul drumului din Pocruia spre Izvarna, fenomene inedite numite popular „La Bolboroase” ori „La Fiertori” şi, nu în ultimul rând, relatări din bătrâni, consemnate şi de reputatul Ion Conea în urmă cu mai bine de 8 decenii şi jumătate, în „Buletinul Societăţii Române de Geografie”, despre un obicei al izvănarilor ce se pierde în negura vremurilor „vânătoarea de păstrăvi” – iată motivele ce m-au determinat să fac o tură prin ţinutul Izvarnei, din nord-vestul judeţului la vremea de acum.
Izvarna este în opinia specialiştilor un cuvânt onomatopeic ce tinde să sugereze zgomotul pe care izvoarele îl fac la ieşirea de sub stâncile de calcar. Locuri în Oltenia, şi chiar în ţară, unde există această abundenţă de izvoare nu prea se întâlnesc, de aceea faptul că Izvarna ar însemna izvoare este foarte credibil.
Fenomenul este consemnat și în lucrarea ,,O vânătoare de păstrăvi la Izvarna” de acelaşi autor: „Belşugul de apă iese vuind parcă îmbulzindu-se şi fremătând pe loc ca într-un cântec al bucuriei de a fi ieşit la soare. După o vreme de sub păretele muntelui sub care se adăposteşte satul ca un şir de cuiburi sub o streaşină alt mănunchi de izvoare ţâşneşte fierbând cu un zgomot uşor ca un fel de cântec de departe dinspre inima muntelui. Mai încolo o altă obştie de izvoare. Unele ies din munte lateral altele apar din fundul unui lac mic izvorând de jos în sus. Te uiţi în fundul lacului şi vezi că e viu. Izvoarele fierb în el venind din jos. Chiar aşa sunt şi numite: fiertori. Alte izvoare ies de sub stânca de calcar până sub aninişul din partea de apus a satului de unde de sub o stâncă iese cel mai mare izvor din toate. Orlea se cheamă iar unda sa este ca o boare de vânt pentru iarba câmpului.”
Orlea, în credinţa localnicilor, pe lângă faptul că este una dintre apele cele mai frumoase din regiune, are şi cei mai delicioşi păstrăvi ce se prindeau sau, mai bine cum spun izvănarii, se vânau, cei ce practicau această veche îndeletnicire numindu-se „vânători de păstrăvi”. Pentru aceasta era nevoie, povestesc bătrânii, de un întreg „arsenal” ce cuprindea „ostrii”, ceva între furcă şi furculiţă, cu cinci până la zece dinţi prevăzuţi cu câte un spin întors, şi „văpăi”, un fel de torţe făcute din lemn de gorun, ori de zadă, ce era bătut cu muchia securii, până se spărgea, iar apoi era pus la uscat şi folosit pe timp de noapte. 
Bine îmbrăcaţi şi încălţaţi, combatanţii erau gata pentru vânatul cu văpăi. O altă ustensilă ce mai era folosită, cu precădere ziua, era „ştirbicu” o bâtă de 2 m, în formă de crosă de hochei, cu care se scormonea pe sub răgălii. Iată ce se chema în vocabularul izvănarilor de altădată „a vâna păstrăvi” cu văpaiul, ştirbicul şi ostia. Din păcate, toate acestea au fost date uitării, cei ce doresc să prindă astăzi păstrăvi (bineânţeles legal), având o paletă întreagă de lansete, mulinete precum şi tot soiul de musculiţe artificiale ori rotative.
Mugurel PETRESCU
