Pe Pompiliu Marcea l-am cunoscut din totdeauna – eram amândoi bucureșteni – gorjeni – dar, cum gorjenii – bucureșteni se uită unul la altul „peste umăr„ – în cazul de față nu e cazul – cunoașterea noastră era de altă natură. Eram – îndrăznesc să mă număr printre ei – coborâtori predestinați a fi un „al treilea ochi” printre cărți. Trăiam – el între Amfiteatrul Universitar și Biblioteca Academiei, eu între Bibliotecă și Aula Academiei. Când nu fierbea la Catedră ori în Sala de studii – când nu era, prin urmare, în stare de efervescență, îl vedeam pe aleile retrase ale Bibliotecii Academiei, în stare de transcendență – transcendența fiind starea lui normală, în clipele de singurătate. Întâlnit și salutat, răspundea mașinal ori nu răspunde deloc – „nu vedea, nu auzea.” În raport cu forfota de pe aleea principală, gânditorul era „o altă arătare”, un ”picat ca de pe o altă planetă” – el era cufundat în el, ochii îi arătau ca două oceane. Arăta a Sadoveanu singuratic pe margini de ape- ambii niște trăsniți de la drumul mare și pierduți în ”pulberea solară”. Marcea era versiunea genetică de aur a unui șir de generații, ajunsă la un înalt grad de spiritualizare – el trăia în lumea abstractă a inteligibilului. Ai fi zis că e umbra unui vis prin ”Grădina lui Academos”. Aflăm acum, că acasă era un “copil între copii” – jucăuș, plin de umor, poznaș chiar. Pot să cred sau pot să refuz să cred. Întâi că nu știu când putea fi ”acasă” și…”copil între copii” – ”copiii” fiind ”Năiță (soția) și ”Bobiță” fiica) – pentru că pleca ultimul. Și apoi ”acasă” însemna în primul rând ”masa de lucru – acasă emitea și scria. Mai degrabă, acceptăm că ”îi plăcea să spele vase” – curgerea apei făcând, în momente de prea plin informațional, ceea ce face somnul – ordine și sens în mișcarea…”astrelor”. Încă o dată – Pompiliu Marcea era populat – sigur suprapopulat – de mirifica lume a teritoriilor invizibile – era un mare abstractizat. Miriadele de ore trăite în lumea sadoveniană – spre exemplu – l-au pus pe urmele lumii arhetipale – lume ”bună conducătoare de simboluri ancestrale”. El însuși un exemplar spiritualizat al civilizației din Carpați – Marcea a fost unul din spiritele emițătoare de valori,”a făcut școală” în școala universitară – eroul nostru poate fi considerat unul din ”eroii civilizatori” de la noi. Pompiliu Marcea era un om complet, vocația lui era, însă, investigația profundă și elocința vie, elegantă, rotundă. Gânditor profund și creator fecund, Marcea ar fi putut scrie ca Sadoveanu – cărți peste cărți. A scris însă puțin și a tipărit și mai puțin – în raport cu mintea și inima lui. Creatorul s-a simțit în largul lui, la Catedră – la Catedră Marcea având ceva din Vianu – oficia. (Doamne! Ce bine se aveau cei doi! Deși veneau din orizonturi diferite și din generații iarăși diferite. Dar, la urma – urmei, cât de diferite pot fi „orizonturile” a două spirite arhetipale ancestrale? Venind din originar, ele vin-indiferent de”paralele” și „meridiane” – din universal. Toate „culturile” au la origine, o cultură – toate „civilizațiile” au la origine o civilizație. Cel puțin spiritele conștiente de valoarea lor arhetipală – știu că, venind din originar, vin oriunde s-ar afla acest „originar”, din universal. Marcea s-a simțit un privilegiat al sorții, să-l aibă pe Vianu profesor și mentor – Vianu s-a simțit onorat să-l aibă pe Marcea de prieten și partener de dialog). Pompiliu Marcea crea la Catedră,”ca în ziua cea dintâi”. Inspiratul aici se desăvârșea ca iluminat. Profesorul – cel care este ca atare, rectorul – în fața mediului studențesc ”ia foc”, aici sar în aer ”porțile propriului tezaur”, aici intră ”pe recepție” cu toate sursele cosmice de emisie. Magisterul – cel care este ca atare – aici deschide misterul și operează la lumina zilei, pe mister deschis. Aici nimic nu mai e șablon – nimic tipar – tipic – nici un canon. Cursurile lui Marcea aveau ceva din cursurile lui Vianu, dar erau mai aprinse și lui Vianu îi plăcea. Vianu îl cultiva pe fostul student – îi căuta compania – prietenia lor venind din armonia celor doi în fața valorii. Pentru ei, ca pentru orice spirit autentic, Baudelaire, Byron, Dante, Eminescu, Goethe, Madach Imre, Edgar Poe, Pușchin, Cervantes, Tagore – fiecare era o valoare universală – și nu una conjucturală. Situarea nu are nevoie de argumentație – ei înșiși, Vianu și Marcea, fiind valori universale. Faptul a și fost consemnat în timpul vieții – ambii, fiecare cu timpul și cu stilul său, fiind omologați european. Fiecare, la timpul și în stilul său, a fost un mare universitar. (În acest moment nu pot trece peste o constatare, care mi se impune tot mai mult în ultimii ani. Sunt – se știe – istoricul și filozoful vieții academice și prin urmare, și al personalităților acestui univers. Mi se impune constatarea că marea operă a unui universitar mare – cursurile predate fără un curs în față – dispare ca text, odată cu sfârșitul orei de predare. Când erau stenografi care făceau averi, stenografiind oficierile „ex cathedra” ale marilor iluminați ). Dacă prin absurd, cineva, cu un aparat, ar fi înregistrat rostirea transcendentă a magicianului – că Marcea avea vocația socratică a insinuării cuvântului-descântec dacă ar fi reținut rostirea-pulbere solară, am avea azi o operă literar-filozofică colosală. Or, în condițiile date, ceea ce s-ar mai putea face ar fi relevarea iluminărilor profesorului, de către elevii și discipolii săi iluminați. O Fundație ”Pompiliu Marcea” a cărei idee și împlinire nu pot fi îndeajuns subliniate, poate face enorm pentru edificarea publică a memoriei și operei omului, scriitorului și universitarului Marcea, dar ceea ce va rămâne viu în istorie, va fi ”lecția Pompiliu Marcea”. Iar pentru cei ce nu știu, lecția „eroului civilizat” s-a desăvârșit prin jertfirea, firesc asumată, pe Altarul sfânt al Patriei Strămoșilor. Lecția Marcea se va adăuga ca versiune arhetipală de aur, la lecția paideică – tezaur, ancestrală.
Petre Popescu Gogan
