Pompiliu Marcea s-a născut la 20 octombrie 1928 și a urmat școala în perioada 1935-1954, șapte ani școala primară în satul natal Colibași-Gorj, opt ani Școala Normală din Tg-Jiu și patru ani Universitatea București. Pe parcursul celor 19 ani de studii, Pompiliu Marcea a fost numai premiant, situându-se numai pe primul loc. La examenele de admitere atât la Școala Normală cât și la Universitate a fost primul admis, a terminat ca Șef de promoție atât Școala Normală cât și Universitatea, a avut bursă republicană și a terminat cu diplomă de merit Universitatea București. A urcat toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor și și-a luat gradul de doctor în filologie în anul 1968.Timp de peste 30 de ani a predat la Universitatea București și la prestigioase universități din Europa, Sorbona din Franța și Koln, Bonn, Aachen și Dusseldorf din Germania.Concomitent cu munca la catedră Pompiliu Marcea a scris 15 cărți ,una fiind un roman intitulat ’’Pacient în Galapagos’’ ce nu a putut fi publicat înainte de anul 1985 , fiind interzis de regimul comunist. A debutat cu monografia Alexandru Sahia , Bucureşti,1961, urmată de Ioan Slavici, Bucureşti, 1965, prima monografie dedicată acestui “ mare clasic” al literaturii române (ed. II, revăzută şi completată, 1968; ed. III, Timişoara, 1978; versiune franceză, 1967), şi ”Convorbiri literare” şi spiritul critic”, Bucureşti,1972,reeditată, București 1995; Naţional şi universal, antologie cuprinzătoare pe tema specificului national în literatura română, Bucureşti, 1975;cu un sumar ce acopera, în linii mari, întreaga istorie a dezbaterii ideii de “ specific national ” în cultura românească – de la Dacia literară la contribuţii de ultimă oră -, antologia tematică Naţonal şi universal îşi demonstrează utilitatea şi oportunitatea -, repunând în circulaţie şi texte mai puţin accesibile la acea vreme, oferind de asemenea, în studiul întroductiv, un scurt istoric al problemei în cultura româneasacă; a dat două lucrări despre Mihail Sadoveanu:Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicţionar de personaje sadoveniene, primul, la noi, de acest fel, Bucureşti,1977; Lecturi fidele, Bucureşti, 1979;Mihail Sadoveanu 100 de ani de la naştere, Bucureşti, 1980 (versiuni în limba engleză, franceză şi germană, 1980); Varietăţi literare, Craiova, 1982;Concordanţe şi controverse, Bucureşti,1983; Atitudini critice, Bucureşti ,1985. A îngrijit şi prefaţat ediţii din I.I. Mironescu (1959), Al. Vlahuţă (1959), Al. Sahia (1960,1961,1964,1971), I. Slavici (1960,1965,1970,1975,1981,1987), Gr.Alexandrescu (1961,1967,1974), M.Sadoveanu (1961,1962,1977,1981), I. L. Caragiale (1962,1965), T.Vianu (1971), C.Hogaş (1982,1986). A primit Premiul ”B.P.Haşdeu” al Academiei Române pe 1965, pentru monografia Ioan Slavici. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1976, pentru volumul Lumea operei lui Sadoveanu. Referinţe critice:I.D.Bălan, Valori literare,1966; Al. Piru,Varia,II,1973;F. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Al. George, La sfârşitul lecturii,II,1978; M. Ungheanu, Lecturi şi rocade,1978; C.Ciopraga, în Convorbiri literare,nr.4,1978; Ş. Cioculescu, Intinerar critic,III,1979; Gh. Frîncu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr.2,1979; E. Manu, în România literară,nr.20, 1980; D.C. Mihăescu, în Luceafărul, nr.17,1980;C. Ungureanu, în Orizont, nr.32,1981;M.Ungheanu, în Luceafărul, nr.17,1982;I.D.Bălan,în Contemporanul, nr.15,1983; C. Stănescu, în Scînteia, nr.12676,1983; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.19, 1983; V.F. Mihăescu, în Luceafărul,nr.36, 1984; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.13, 1985; Z. Sângeorzan, ibidem; A.Silvestri, ibidem;R. Zaharia, ibidem; H. Zalis, în România literară,nr.14, 1986; A. Silvestri, în Luceafărul, nr.31,1986; I.D. Bălan, Repere critice,1988.
În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu, Caragiale s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.
La începutul anilor “60, pe când era redactor la Editura pentru Literatură şi mai apoi director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea şi-a adus o contribuţie însemnată la apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Nichita Stănescu, Marin Preda şi Augustin Buzura, etc.
În perioada comunistă, odată cu adoptarea legilor de sistematizare rurală și nu numai, Pompiliu Marcea a dat dovadă de foarte mare curaj şi a înaintat mai multe memorii conducerii superioare de partid şi de stat, inclusiv lui Nicolae Ceauşescu prin care cerea încetarea demolării satelor românești, a monumentelor istorice şi a bisericilor, a cerut împroprietărirea ţăranilor cu pământ, s-a opus politicii demografice greşite, careia i-au căzut pradă mii de femei, s-a opus exportului masiv de produse alimentare, care a dus la anii de criză şi înfometare a poporului roman. A dorit eliminarea desfăşurării de munci agricole şi pe şantiere pentru elevi, studenţi şi militari, s-a opus cenzurii şi politicii editoriale greşite, a criticat abuzurile unor activişti politici şi demnitari de stat etc. Pot să spun că, satul lui, Colibaşi, care era propus pentru demolare în acea perioada, există şi astăzi datorită implicării lui Pompiliu Marcea.
Perioada anilor 1980–1985 (anul decesului) a culminat cu dramaticele episoade în jurul volumului IX din ”Opere complete” a lui Eminescu. Unchiul meu, mi-a spus că a intrat într-o luptă ”pe viaţă şi pe moarte” cu şef rabinul Moses Rosen, care susţinea interzicerea apariţiei în librării şi trimiterea la topit a volumului. Atunci, unchiul meu împreună cu alţi colegi de breaslă au luat atitudine dură faţă de rabin şi au transmis mai multe răspunsuri autorităţilor statului pe linie literară, politică precum şi preşedintelui N. Ceauşescu.
Datorită implicaţilor cazului cat şi a ameninţărilor primite toţi s-au retras, spunându-i şi lui să facă acelaşi lucru. Mi-a spus, că a rămas singur şi le-a răspuns că, nu va ceda şi va apăra poetul nostru naţional până în ultima clipă a vieţii. Ameninţat fiind şi el cu moartea în diferite moduri, pe stradă, telefonic sau cu bilete pe sub uşă, nu a dat înapoi, continuând lupta cu “cel mai puternic” om din România.
Rabinul susţinea că Eminescu a fost “ fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan și sifilitic ” şi din această cauză voia interzicerea volumului care conţine poezii cu caracter antisemit. După lungi şi grele lupte volumul a apărut, dar se pare că preţul plătit a fost însăşi viaţa scriitorului. Toţi cei care s-au implicat în rezolvarea acestui caz, au decedat în condiţii suspecte.
Astfel, rabinul consemnează “caracterul suspect al decesului profesorului şi scriitorului Pompiliu Marcea în cartea sa de memorii, lăsând să se înţeleagă că la mijloc a fost o pedeapsă divină. Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în lacul Herăstrău, Ion Lotreanu, a fost găsit spânzurat iar Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie”.
În anul 1983, în articolul “Cu foarfecele împotriva adevărului”, publicat în revista România Literară, Pompiliu Marcea dă un răspuns usturător unui anume critic rus Pimen Buianov care a scris un articol în revista ”Literaturnaia Gazeta” intitulat ”Cu pumnii împotriva istoriei”, împotriva trilogiei scriitorului român Dumitru Popescu,”Pumnul şi palma”, roman care aborda ficţional relatile româno- ruse, apărută la editura Eminescu în anii 1980-1981-1982. “Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic – mărturisim – n-am auzit niciodată, reuşeşte o incalificabilă performanţă: el revarsă o cascadă de neadevăruri, invective şi etichetări denigratoare, de o gravitate excepţională, eludează cu desăvîrşire conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului şi construieşte după bunul său plac, o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios şi ameninţător, o combate înverşunat… Este profund reprobabil faptul că asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate elementară, de natura să împieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale, principiale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea lumina tiparului. În cea ce mă priveşte, am considerat totdeauna şi continui să cred cu tărie, că idealul nobil al literaturii este şi va rămîne acela de a sluji şi lumina adevărul vieţii, de a servi bunelor relaţii dintre oameni şi dintre popoare”.
După ce a scris acest articol i-a spus soţiei că, dacă până acum nu s-a făcut cunoscut în lume de acum încolo va fi, şi, “decât să mor în anonimat, cu un borcan de murături aruncat în cap de la balcon, mai bine mor ca un erou”.
Aceeaşi atitudine dură a luat față de aceiaşi revistă la apariţia romanului ”Delirul” de Marin Preda, în anul 1975.
Pompiliu Marcea se stinge din viață, fiind asasinat la 27 martie 1985. Acesta a fost găsit mort, la ora 11 și 20 de minute, plutind în lacul Herăstrău cu lovituri puternice la cap si tăieturi la mână.
Într-un articol intitulat “POMPILU MARCEA – jertfă pe altarul culturii” dascălul său, profesorul Victor Andriţoiu, spunea: ”… Şi i-a venit pieirea prea timpurie fiindcă a îndrăznit într-un articol să ia apărarea romanului ” Pumnul şi palma”, scris de Dumitru Popescu, şi să înfrunte un critic literar din U.R.S.S. Mândria lui de profesor fusese rănită şi a luat atitudine, dând un răspuns vehement, întocmai ca T. Arghezi când a scris pamfletul “ Baroane!”. Marcea a dat un răspuns usturător ca o palmă pe obraz, apărând literatura poporului roman. Îndrăzneala aceasta a plătit-o cu moartea. Marcea este un erou căzut la datorie şi merită să fie slăvit, fiindcă el rămâne o jertfă pe altarul culturii neamului românesc”(1995).
Așa cum am spus mai sus romanul PACIENT ÎN GALAPAGOS scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, a fost interzis de la publicare de cenzura regimului comunist din anii ‘80 și a văzut lumina tiparului după aproape 40 de ani în toamna anului 2022, grație verișoarei mele, fiica scriitorului Corina-Mădălina MILLO. Despre acest roman știam numai noi membri familiei si cei apropiați. Unchiul meu mi-a spus că a încercat de două ori să-l publice în acea perioadă dar cenzura comunistă a refuzat acest lucru până nu va scoate câteva zeci de pagini pentru a putea fi tipărit. El mi-a spus că nu dorește să facă acest lucru și că, probabil regimul comunist v-a cădea cât de curând și atunci v-a putea publica romanul sau dacă nu, are destui prieteni si colegi în străinătate și-l va publica acolo. Romanul a apărut la Editura ‘’Actual’’,Cluj-Napoca, format academic, 365 p.Ediție îngrijită de Corina Mădălina MILLO. Studiu introductiv de Zenovie CÂRLUGEA. Motto-ul romanului Pacient în Galapagos ’’Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale’’(Nicolae Iorga) În studiul introductiv se spune: ’’Spirit integru, tenace, ținând mereu la statutul asumat al modestiei și discreției, de o intransigență sigură pe sine ce nu se negociază cum s-a văzut în confruntarea cu intenția de discreditare și demolare a Poetului national, bătălie culturală castigată ,însă, cu prețul vieții, sfârșind misterios dar în chip eroic, Pompiliu Marcea a scris în anii din urmă, mai exact în 1983, un roman cu subiect deopotrivă românesc și exotic, ‘’Pacient în Galapagos’’. O asemenea scriere,pentru cine cunoștea pe autor și evenimentele culturale mai recente în care omul de cultură se implicase, totul trimitea destul de clar ori chiar translucid la registrul biografic și tumultul anilor ’80,-nu putea fi tipărită în țară. Să precizăm dintru început, romanul își plasează acțiunea în lumea medicală, mai exact spus în mediul sanatorial al unor stabilimente. Desigur, o bună cunoaștere a cadrului în care scriitorul își urmărește personajelene duce cu gândul la faptul că intenția primară a scriitorului a fost aceea de a da examen la Medicină, dar, precum Alecsandri la Paris, oripilat de disecțiile pe cadavavre, tânărul s-a reorientat, dând apoi examen la Filologia bucuresteană, terminată ca ,,șef de promoție’’ și fiind reținut în cadrul Facultății de limba și literatura română (mai întâi ca preparator sub îndrumarea lui Tudor Vianu, după care va urca toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor, șef de catedră, prodecan etc.) PACIENT ÎN GALAPAGOS este o scriere mărturisire , oarecum terapeutică, încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară, iată de ce este ea unică în biografia lui Pompiliu Marcea, care, la vârstă deja semicentenară, își propunea să abordeze beletristica, mai exact romanul… Autorul era conștient că mesajul romanului său avea un impact imediat, scenariul epic fiind cu atat mai ușor de decodificat cu cât evenimentele la care trimitea biografia unor personaje era prea apropiate în timp, altfel zis ecourile lor nu se stinseseră. Sub acest aspect, având în vedere realismul situațiilor și faptelor de viață evocate, ar fi foarte instructiv și pilduitor un studiu special, un fel de ,,tablă a numelor’’,în care să fie devoalată identitatea fiecărui personaj în parte, criptat de autor fie cu onomastică românească, fie mai ales cu nume din patrimoniu culturii latino-americane. Căci o spunem cu convingere, Pompiliu Marcea ne-a lăsat această unică scriere documentar-beletristică, în maniera unui ,,roman a clef” cu elemente conexe, ca autobiografie, alegorie, truc narativ (tehnică folosită în teatru și cinema ) mărturisindu-se în fața posterității într-un mod ,,decent”, decența fiind una din liniile psiho-comportamentale ce-i înnobilează portretul. Multe personaje din preajma profesorului și cărturarului Adrian Ionescu (protagonistul –narator sub identitatea căruia îl găsim pe autor) sau a sud-americanului Rinaldo Jesus (un alter ego, cu nume predestinat, destul de străveziu) sunt recognoscibile. Sunt sigur că mulți care au trait în apropierea profesorului-scriitor pot identifica, nu cu mult efort, personajele, fie ele și exotice, care populează opera lui Marcea (dar, cum se știe opera literară, în general, asumându-și intrinsec principiul transfigurării estetice, este altceva decat ,,copie’’ a realităților). Este vorba de un text cu caracter complex, de o acută reflexivitate, deopotrivă roman social și de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, dar și politic (totul în ,,travesti’’), de vreme ce avem a face cu întâmplări și evenimente petrecute în anii ,,80 ai societății românești (sec. XX),în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos, de fapt una și aceeași complexă problematică social-economică și cultural-politică… Scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, romanul Pacient în Galapagos este o scriere ,,esopică”și poliedrică în bogata-i cuprindere și semnificație,având ca motto o sentență aparținând marelui istoric și pedagog cultural, atât de prețuit de Pompiliu Marcea, Nicolae Iorga: ,,Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale”. Cu alte cuvinte, vrea să spună autorul, nu cu ”povești”vom avea a face în lecturarea textului, ci cu fapte scrise cu sânge, cu răni încă nevindecate, aduse în pagină de o conștiință verticală, onestă, moștenită dintr-un neam de ”plugari milenari”de profesorul și literatul Adrian Ionescu, pornit din Colibașii Gorjului ca să-și facă educația dorită și un rost în viață. Recent internat la ”Elias”, acesta își rememorează deseori parcursul greu al vieții, învingând tot felul de greutăți și impedimente grație unei voințe de nezdruncinat de a schimba pentru întâia oară ”sapa-n condei și brazda-n călimară” cum zicea Arghezi în ”Testamentul” său ”Cuvinte potrivite”(1927):”-Cred că da, am trecut prin multe, ca elev (la Școala Normală din Tg-Jiu,n.n.) mergeam pe jos 25 de kilometri săptămînal,sîmbăta, pentru că n-aveam bani de tren, am tras cu dinții de carte , eu nu altcineva, ca să fiu printre primii, să am bursă, fără de care nu puteam face față, părinții de-abia puteau sa-mi facă o haină de dimie,iar primii pantofi și primul costum de haine civilizate le-am avut în clasa a șeasea, în 1948, cînd am luat premiul I la un concurs literar pe țară. Imi aduc și acum aminte tema: Munca în literatură. Premiul I pe țară, mă înțelegi? Eu singur. Nu am nici un chef să-mi împart meritele cu altcineva.” Dintr-un aluat granitic și rămas fidel unor convingeri de nezdruncinat, manifestând un simț de-a dreptul justițiar pentru mostenirea culturală, dezavuând procedeul restituirii trunchiate, manipulatorii, Adrian Ionescu este, în fond, o fibră țărănească autentică, nepervertită, convins, cum spune deseori în roman, că vine dintr-un neam milenar care a reușit să dea, floral, în vârf ”rodul durerii de vecii întregi” și să schimbe pentru prima data ’’sapa-n condei și brazda-n călimară’’, potrivit asumatei mărturisiri argheziene.Încă din primele rânduri, aflăm că într-un salon al spitalului bucureștean sunt repartizați patru suferinzi, cu varii probleme:un dascăl de filosofie în vârstă ’’cu convingeri de poligam’’ (Niță), un ofițer pensionat (col. Cioran, necruțător cu poetul consătean Emilian Stoica, cunoscut în lumea literară), un preot convins că ’’fără religie omul e fiară ’’(părintele Veniamin) și naratorul: ’’Să mă prezint: Adrian Ionescu, gazetar și profesor de istorie și, și la nevoie dacă vreți literat’’.Sunt de remarcat cofruntările peripatetice, cam electrice, ale spitalizaților amintiți, pe varii teme, romanul deschizându-se pe acest ton înalt al considerațiilor și reflecțiilor pe teme filosofice, religioase aplicabile sau nu la viață. Antrenați în astfel de discuții de acută problematică, filosoful, colonelul, părintele și naratorul Adrian Ionescu își susțin proprile concepții, problematica respectivă fiind întoarsă pe toate fețele, cu argumente pro și contra, ca într-un peripatetism de fervori aristotelice… Se discută despre politică mai exact ’’pedagogie politică’’, aducându-se în atenție cazul primarului ’’cu multe mandate’’, mai grijuliu cu opozanții decât partizanii fidelizați. Ofițerul deschide discuția despre dictatori și tiranii, modele sociale existente de-a lungul istoriei omenirii: ”-Poate tiranul chiar crede sincer că cine e împotriva lui e împotriva țării și atunci facea totul din rațiuni de stat, nu personale. Convins că e predestinat, că fără el dispare țara, în numele căreia comite sacrificarea atîtor oameni admirabili, el e de bună credință.” Foarte interesante, dicuțiile ample, pe varii teme, la care sunt antrenați pacienții, conferă romanului un caracter absolut reflexiv, ceea ce, de fapt, remarcă și dr. Dincă, care-l întâmpină pe vechiul amic cu replica:”- Adrianule, repetă Tudor, cred că sîntem prea abstracți ceea ce nu probează deloc, în treacăt fie spus, că sîntem și inteligenți, adică eficienți; abstracția e mai mult o metodă decît o virtute. Să fim puțin mai tereștri! Îți vin cu o scenă dintr-o familie primitivă.” Se discută despre ”Literatura ca mitomanie, ca ficțiune perversă, ca balivernă scornită de minți uneori obsedate de sex,de hipersexualism, o compensație a hiposexualismului”. Precum și despre ”educarea omului nou etc. Ceea ce teoretic, este excelent. Dar numai teoretic și numai pentru insul evoluat”:”Și-apoi noi sîntem la început, zidim ceva nou, dar nu cu aceleași cărămizi anacronice și, chiar dacă o vreme putem pierde, cîștigul ulterior va fi enorm.” Desigur, teza ”omului nou” aflată în documentele programatice ale partidului și statului comunist, împărtășită de Adrian Ionescu, este enunțată astfel:” –Fără ținta omului nou, superior, orice cuceriri sînt derizorii. El, omul nou, va fi cea din urmă și adevărată cucerire.Și cînd se vor crea toate condițiile, acest om va apărea: strălucitor, frumos, superb! De altfel greșiți ignorînd ivirea, de pe acum, a atîtor germeni dătători de speranțe, atîtea exemplare umane splendide! Vă luați, cred, mai degrabă după literatură decît după realitate.” Teză întîâmpinată de părintele Veniamin astfel: ”Revin la avantajele religiei, (…) Fără religie, omul e o fiară.” Dar internații sunt antrenați și în discuții mai terestre, despre ”câini sau pisici” bunăoară, cu păreri pro și contra, temă față de care naratorul mărturisește că ”rămîn un iremediabil caninocid și vreau salvarea omucidului!”… ”Și cam acesta era stilul discuțiilor noastre, consemnează povestitorul. Ne erau suficiente prin ele însele, nu prin cine știe ce preteții descoperitoare. Eram oameni lucizi fără infatuarea omniscienților, a dictatorilor de conștiințe. Autorul face loc unor interesante întâmplări istorice, fapte sociale și politice, personalități ale Galapagosului (și Cordiliei) de ieri și de azi, în general dezbate”problematica națională” a Republicii Socialiste Galapagos, de parcă ar vorbi despre istoria românească mai veche sau mai nouă, desigur în cheia unei evidente specificități aluzive (doar avem a face cu un “roman a clef”). Dar fără putință de tăgadă sunt referirile la fapte și întâmplări din viața scriitorului Pompiliu Marcea. Alegem din angrenajul mărturisirii gazetarului și literatului Rinaldo Jesus (alias autorul) două indelebile și indimenticabile ”episoade”, reactualizând totodată contextul cu proba documentului inamovibil :replica dată unui critic literar sovietic și implicarea în ”scandalul” apariției vol IX din Publcistica eminesciană, care a stârnit reacția șefului cultului evreiesc în România, rabinul Moses Rosen.
Amintim, mai întâi,că în 1983 (când era gata de tipar și vol X din Eminescu-Opere), în ‘’România literară’’,universitarul Pompiliu Marcea ia atitudine împotriva criticului sovietic Pimen Buianov care în articolul ’’Cu pumnii împotriva adevărului’’, publicat în ’’Literaturnaia Gazeta’’, critica aspru trilogia românească ‘’Pumnul și palma’’ a lui Dumitru Popescu apărută la Editura Eminescu (1980-1982)’’,în privința evocării ’’tendențioase’’a unor aspecte româno-ruse. Pompiliu Marcea reproșează în articolul ’’Cu foarfecele împotriva adevărului’’ (publicat în paralel cu articolul criticului rus, pe două pagini de revistă),’’cascada de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională’’ care’’eludează cu desăvîrșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mînios și amenințător , o combate înverșunat’’, într-un ’’atac lipsit de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să împieteze asupra relațiilor, atît de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări’’ (regretatul profesor gorjean V. Andrițoiu compara gestul de mare curaj al lui Marcea cu acela făcut de Arghezi prin publicarea în 1943 a pamfletului ‘’Baroane’’, în care poetul îl batjocorea, făcându-I cu ’’cu lături și oțet’’, cum se spune, pe gauleuiterul Germaniei hitleriste la București, fapt pentru care poetul va fi internat în Lagărul de deținuți politici de la Tg-Jiu, în perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943). Replica polemică data criticului rus îi sporește literatului și ziaristului Rinaldo Jesus celebritatea.O delegație ’’nordică’’( ‘’nordici’’ din roman sunt ’’occidentalii’’) vine să-i ia un interviu, pe considerentul :’’ –Mi-a plăcut corectitudinea Dumneavoastră: pe o pagină reproduceți recenzia la Palmada, pe pagina alăturată răspunsul Dumneavoastră. Excelent!’’ Dar miza era una politică, după cum apreciază însuși intervievatorul Capone:’’ Răspunsul Dumneavoastră este de o fermitate neobișnuită în polemica cu parșii. / Nu credeți că în ultima vreme, mai ales sub noua conducere , parșii adoptă o atitudine mai dură față de vecini? Nu numai față de dumneavoastră. Cordilezii au fost, de asemenea în presa parsă.’’ În răspunsul dat, Rinaldo Jesus, alias Pompiliu Marcea, obiectează că în 1953 literatura romînă avea deja patru scriitori demni de premiul Nobel: Amintore[Arghezi,n.n.], Broma[Blaga,n.n.], Calderon [Călinescu,n.n.], Sevilla [Sadoveanu, n.n.]. Pe varii motive au fost respinși, Nobelul fiind atribuit lui Churchill (Angletere), autor de Memorii. Vorbiți despre egalitate, echitate, dar țările mici, precum a noastră, sînt excluse de la festinul vieții.’’ …Dar evenimentul care l-a consacrat pe Pompiliu Marcea drept un cărturar de un activism patriotic aparte este legat de apariția vol.IX din Publicistica lui Eminescu (1980) și de intervenția intempestivă din anul următor a șefului rabin Moses Rosen, la Academia Română și la forurile de partid și de stat, ca volumul, cuprinzând articole ’’antisemite’, ’’xenofobe’ să fie topit. Volumul a apărut toamna, fusese difuzat deja, intrase și în unele biblioteci de peste hotare, iar intervenția șefului mozaic a fost întâmpinată cu fermă justițiaritate de universitarul și literatul român, acesta demontând punct cu punct învinuirile Poetului național.
(Va urma)
Ion Marcea
