Antrenați în astfel de discuții de acută problematică, filosoful, colonelul, părintele și naratorul Adrian Ionescu își susțin proprile concepții, problematica respectivă fiind întoarsă pe toate fețele, cu argumente pro și contra, ca într-un peripatetism de fervori aristotelice… Se discută despre politică mai exact ”pedagogie politică”, aducându-se în atenție cazul primarului ”cu multe mandate”, mai grijuliu cu opozanții decât partizanii fidelizați. Ofițerul deschide discuția despre dictatori și tiranii, modele sociale existente de-a lungul istoriei omenirii: ”Poate tiranul chiar crede sincer că cine e împotriva lui e împotriva țării și atunci facea totul din rațiuni de stat, nu personale. Convins că e predestinat, că fără el dispare țara, în numele căreia comite sacrificarea atâtor oameni admirabili, el e de bună credință”. Foarte interesante, dicuțiile ample, pe varii teme, la care sunt antrenați pacienții, conferă romanului un caracter absolut reflexiv, ceea ce, de fapt, remarcă și dr. Dincă, care-l întâmpină pe vechiul amic cu replica: ”- Adrianule, repetă Tudor, cred că sîntem prea abstracți ceea ce nu probează deloc, în treacăt fie spus, că sîntem și inteligenți, adică eficienți; abstracția e mai mult o metodă decît o virtute. Să fim puțin mai tereștri! Îți vin cu o scenă dintr-o familie primitivă”. Se discută despre ”Literatura ca mitomanie, ca ficțiune perversă, ca balivernă scornită de minți uneori obsedate de sex, de hipersexualism, o compensație a hiposexualismului”. Precum și despre ”educarea omului nou etc. Ceea ce teoretic, este excelent. Dar numai teoretic și numai pentru insul evoluat”: ”Și-apoi noi sîntem la început, zidim ceva nou, dar nu cu aceleași cărămizi anacronice și, chiar dacă o vreme putem pierde, cîștigul ulterior va fi enorm”. Desigur, teza ”omului nou” aflată în documentele programatice ale partidului și statului comunist, împărtășită de Adrian Ionescu, este enunțată astfel: ” – Fără ținta omului nou, superior, orice cuceriri sînt derizorii. El, omul nou, va fi cea din urmă și adevărată cucerire. Și cînd se vor crea toate condițiile, acest om va apărea: strălucitor, frumos, superb! De altfel greșiți ignorînd ivirea, de pe acum, a atîtor germeni dătători de speranțe, atîtea exemplare umane splendide! Vă luați, cred, mai degrabă după literatură decît după realitate”. Teză întâmpinată de părintele Veniamin astfel: ”Revin la avantajele religiei, (…) Fără religie, omul e o fiară”. Dar internații sunt antrenați și în discuții mai terestre, despre ”câini sau pisici” bunăoară, cu păreri pro și contra, temă față de care naratorul mărturisește că ”rămîn un iremediabil caninocid și vreau salvarea omucidului!”… ”Și cam acesta era stilul discuțiilor noastre, consemnează povestitorul. Ne erau suficiente prin ele însele, nu prin cine știe ce pretenții descoperitoare. Eram oameni lucizi fără infatuarea omniscienților, a dictatorilor de conștiințe. Autorul face loc unor interesante întâmplări istorice, fapte sociale și politice, personalități ale Galapagosului (și Cordiliei) de ieri și de azi, în general dezbate ”problematica națională” a Republicii Socialiste Galapagos, de parcă ar vorbi despre istoria românească mai veche sau mai nouă, desigur în cheia unei evidente specificități aluzive (doar avem a face cu un “roman a clef”). Dar fără putință de tăgadă sunt referirile la fapte și întâmplări din viața scriitorului Pompiliu Marcea. Alegem din angrenajul mărturisirii gazetarului și literatului Rinaldo Jesus (alias autorul) două indelebile și indimenticabile ”episoade”, reactualizând totodată contextul cu proba documentului inamovibil: replica dată unui critic literar sovietic și implicarea în ”scandalul” apariției vol. IX din Publicistica eminesciană, care a stârnit reacția șefului cultului evreiesc în România, rabinul Moses Rosen. Amintim, mai întâi, că în 1983 (când era gata de tipar și vol. X din Eminescu – Opere), în ”România literară”, universitarul Pompiliu Marcea ia atitudine împotriva criticului sovietic Pimen Buianov care în articolul ”Cu pumnii împotriva adevărului”, publicat în ”Literaturnaia Gazeta”, critica aspru trilogia românească ”Pumnul și palma” a lui Dumitru Popescu apărută la Editura Eminescu (1980-1982), în privința evocării ”tendențioase” a unor aspecte româno-ruse. Pompiliu Marcea reproșează în articolul ”Cu foarfecele împotriva adevărului” (publicat în paralel cu articolul criticului rus, pe două pagini de revistă), ”cascada de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională” care ”eludează cu desăvîrșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mînios și amenințător, o combate înverșunat”, într-un ”atac lipsit de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să împieteze asupra relațiilor, atît de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări” (regretatul profesor gorjean V. Andrițoiu compara gestul de mare curaj al lui Marcea cu acela făcut de Arghezi prin publicarea în 1943 a pamfletului ”Baroane”, în care poetul îl batjocorea, făcându-I cu ”cu lături și oțet”, cum se spune, pe gauleuiterul Germaniei hitleriste la București, fapt pentru care poetul va fi internat în Lagărul de deținuți politici de la Târgu Jiu, în perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943). Întâmpinarea dr. Rinaldo Jesus – în cazul de față una, de netăgăduit, alter ego al scriitorului – nu este decât reluarea mutatis mutandis a atitudinii lui Pompiliu Marcea în privința contestării volumului IX din Publicistica lui Eminescu, volum apărut în toamna lui 1980. Se vede foarte clar cum Pompiliu Marcea transpune în roman propria lui experiență de viață, lupta lui curată și dreaptă dusă în apărarea lui Eminescu. Și o face într-un mod temeinic, elevat și deopotrivă destul de transparent pentru cititorul contemporan, pentru confrații de breaslă, știindu-se caracterul său integru, atitudinea răspicată luată în atâtea situații și împrejurări sensibile în probleme de literatură, de istorie, critică și estetică literară (precum răspunsul amplu dat în ”România literară” criticului sovietic care în ”Literaturnaia Gazeta” răstălmăcea spiritul unor scrieri românești aparținând fie lui Marin Preda, fie lui D. Popescu)… În ultimele pagini ale jurnalului său, Rinaldo Jesus, fostul pacient de la Helios își exprimă către ”iubiții prieteni” convingerea confraternal că ”omul ființă slabă poate afla în el însuși nebănuite resurse de a-și înfrânge slăbiciunile și de a prețui mai presus de orice ”libertatea!” Aflase de la medicul Flondor explicația privind ”însănătoșirea” sa: ”organismul singur și-a produs anticorpii salvatori. Fară acest fond biologic, mai puternic decât starea abulică ce mă copleșise, orice act volițional, orice logică a reflecției erau derizorii. Mai mult: acestea din urmă nici nu se puteau produce fără fondul biologic. Structura materiei, străvechi, din care sînt plămădit, a învins dramele pasagere ale biografiei mele”. Pe lângă cele aflate din jurnalul Rinaldo Jesus, în finalul romanului, pe baza unor reproduceri din presa Galapagos trimise la București lui Adrian Ionescu, se fac referiri la eventuala asasinare a ”ziaristului și profesorului din Quito, Rinaldo Jesus” (“ziarele Dia și El Tiempo și-au îngăduit să insinueze că la mijloc ar fi o cauză străină, că moartea colegului nostru, pe care o regretăm sincer, ar fi fost cauzată de elemente din afara țării”, adică de servicii secrete, știre infirmată de alte gazete sau pusă sub semnul derizoriului!) Însă același Rinaldo, care devenise membru de partid, se va vedea marginalizat, boicotat, pentru că nu i se ”iertase curajul bătăliilor sale pe altarul adevărului. Merită reținut modul în care a dispărut Rinaldo ”fratele geamăn” (”asasinare” ori ”sinucidere”!), episod destul de elocvent pentru obsesia autorului de a fi urmărit și lichidat, în urma amenințărilor primate (este o premoniție teribilă în ceea ce-l privește pe Pompiliu Marcea): ”În noaptea de 24 decembrie 1983 a fost găsit la marginea pădurii Posa, trupul neînsuflețit al compatriotului nostru Rinaldo Jesus, publicist și profesor la Universitatea Quito. Din surse încă neomologate, sîntem informați că profesorul plecase de-acasă de dimineață spre Universitate, iar de-acolo, după-amiază, la Biblioteca Națională. În drumul spre casă, după ora 18, a fost răpit de trei indivizi, neidentificați încă, și urcat într-o dubă neagră. Evenimentul cu urmări tragice s-ar fi petrecut pe strada Quito Noevo (Martinez, citînd numele străzii și amănuntul cu duba, face o trimitere la însemnările zilnice ale lui Rinaldo) Cercetările continuă”. Tot așa s-a întâmplat cu Pompiliu Marcea (câtă precizie în neagra premoniție!): plecase de acasă la universitate și, pe când era așteptat cu neliniște, pentru că, de obicei, nu întârzia, vine vestea găsirii cadavrului în lacul Herăstrău: ”sinucinere sau asasinat?!” Surse precise, deși imposibil de verificat, au difuzat lumini clarificatoare în legătură cu cauzele morții ziaristului și profesorului din Quito, Rinaldo Jesus. S-a lansat, mai întâi, în presa vecină și prietenă, versiunea, grăbită și ieftină a unui asasinat săvârșit de inși tocmiți din afară, s-au procurat și martorii necesari confirmării. A urmat versiunea, mai plauzibilă a sinuciderii, nedeclarată ca atare dar ușor dedusă din paginile de jurnal rămase în urma defunctului și reproduse în revista El Almacen. În realitate nici una din cele două versiuni nu rezistă unor expertize probe și judicioase. Viața colegului nostru a fost curmată, după o îndelungă pregătire și premeditare de compatrioți. Iar nu de cei subvenționați de afară, cum am crezut la un moment dat, ci dintre cei cărora li se încredințează, în cadrul sarcinilor curente asemenea misiuni. După ce intrase în dispute, din proprie inițiativă sau atribuindu-i-se atare sarcini nu știm, devenise incomod și indezirabil, mai ales cu statele vizate prin implicarea ca jurnalist. Prin sacrificarea lui se rezolvă un litigiu greu de soluționat”.
Întrucât romanul a apărut în toamna anului 2022, am hotărât ca lansarea să aibă loc în anul 2023, an aniversar, când se împlinesc 95 de ani de la nașterea romancierului. Prima lansare a romanului a avut loc pe data de 28 martie 2023, începând cu ora 11, în amfiteatrul Școlii Gimnaziale ”Pompiliu Marcea” din Târgu Jiu, organizată de nepoții scriitorului Ion Marcea, Mircea Ganea și Velia Ganea, căsătorită Deatcu, cărora li s-au alăturat oameni de cultură, condeie gorjenești de mare valoare:Nicolae Dragoș, Zenovie Cârlugea, Gheorghe Nichifor, Eugen Velican, Ion Trancău, Vasile Vasiescu, Victor Troacă, Doru Fometescu, Viorel Surdoiu, Zoia Cârlugea, Daniela Petruța Gapșea, Otilia Giurcă, inspector școlar de limba romană, Rozica Pătrășcoiu, directorul școlii, un grup de la Asociația Națională Cultul Eroilor ”Regina Maria” – Filiala Județului Gorj ”Tudor Vladimirescu”:col. rtr. Gigi Bușe, col. rtr. Bebe Dobre, col. rtr. Marian Dobreanu, lt. col. rtr. Ovidiu Ghindă, dirg. Viorica Ionescu, ing. Vasile Ionescu, profesori și elevi ai școlii și, nu în ultimul rând, domnul Ion Stamatoiu, primarul com. Scoarța, și Simona Nistor, bibliotecar-șef al Biliotecii Comunale ”Pompiliu Marcea”. Moderatorul evenimentului a fost nepotul Ion Marcea, care a făcut o scurtă biografie a unchiului său și a prezentat romanul de sertar ”Pacient în Galapogos” scris în anul 1983, roman interzis de la publicare de cenzura regimului comunist din România anilor ’80. Rând pe rând, au luat cuvantul: prof. dr. Gheorghe Nichifor, vicepreședinte al Consiliului Județean Gorj, prof. dr. Zenovie Cârlugea, critic literar, prof. Eugen Velican, poetul și scriitorul Nicolae Dragoș, Mircea Ganea, nepotul scriitorului, prof. Ion Trancău, critic literar și col. rtr. Bebe Dobre. În discursul lor, toți au evocat personalitatea, viața și activitatea depusă pe tărâmul literelor românești și opera marelui cărturar gorjean, au remarcat rigoarea scrierilor sale, cât și pregătirea solidă pe care o avea ca profesor universitar. Toate acestea îl fac pe Pompiliu Marcea inconfundabil în peisajul cultural românesc, fiind una dintre personalitațile marcante din cultura româna din a doua jumătate a secolului trecut. De remarcat, că prof. Eugen Velican, consideră romanul de sorginte naturalistă și îl situează pe Pompiliu Marcea în universalitate între cei doi poli ai naturalismului, francezul Emile Zola și prozatorul german Thomas Mann cu romanul său „Muntele vrăjit”, acesta din urmă fiind un precursor al lui Pompiliu Marcea.
Cea de-a doua lansare a avut loc pe data de 29 aprilie 2023, ora 13, la Sala Perpessicius, devenită neâncăpătoare pentru cei prezenți, a Muzeului Național al Literaturii Române din București. La eveniment au participat: Corina-Mădălina Millo, fiica scriitorului, venită special din America pentru lansarea romanului, toți nepoții: Ion Marcea, Mircea Ganea, Constantin Ganea și Velia Deatcu, strănepoții și stră-strănepoții scriitorului și rude ale soției scritorului, respectiv sora și Dumitru Constantin, verișor, acad. Gheorghe Chivu, Zenovie Cârlugea, Nicolae Dragoș, Vasile Vasiescu, Bebe Dobre, Zoia Cârlugea, critici și istorici literari și un numeros public. Moderatorul manifestării a fost, din partea Muzeului Național al Literaturii Române, domnul Alexandru Dumitriu. Au vorbit următorii: dr. Corina-Mădălina Millo, fiica scriitorului, prof. dr. Zenovie Cârlugea, scriitorul și poetul Nicolae Dragoș, Ion Marcea, nepotul scriitorului, acad. Gheorghe Chivu, șef al Secției de filologie și literatură din cadrul Academiei Române – urmaș al regretatului acad. Eugen Simion, acesta, fost coleg de catedră cu Pompiliu Marcea la Universitatea București, și Dumitru Constantin, nepot din partea soției scriitorului care a evocat momente emoționante trăite în preajma romancierul Pompiliu Marcea. La finalul evenimentului s-au dăruit cărți și s-a socializat. De asemenea, cu ocazia unor manifestări culturale sau în privat, au fost dăruite cărți următoarelor personalități: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dinu Săraru,Vasile Popovici, Vasile Spiridon,Nicolae Georgescu, Aurel Goci,Grigore Grigurcu, Horia Gârbea și alții. “Romanul ”Pacient în Galapagos” poate fi așezat pe raftul de sus langă ”Pumnul și palma” și ”Cel mai iubit dintre pământeni”, cei trei – Pompiliu Marcea, Dumitru Popescu și Marin Preda – fiind autorii străluciți al unor scrieri de ficțiune singular în literatura noastră și care ”nu repetă viața, n-o reflectă mecanic și integral, nu reprezintă o medie statistică, dar nici nu ignoră sensurile și adevărurile generale”, spune într-un articol intitulat “Desant la… București” scriitorul, editorul și criticul de artă plastică Vasile Vasiescu. Pompiliu Marcea, pe lângă volumul I ”Pacient în Galapagos”, a mai scris și cel de-al doilea volum intitulat ”Splendoarea și sfârșitul Mirelei Volvoreanu”. Acest lucru reiese din finalul referatului Editurii ”Eminescu”, (intrând în posesia lui de curând) întocmit pentru volumul I „Pacient în Galapagos”, care spune: “Autorul a oferit spre tipărire, volumul următor, proiectînd, se vede, un ciclu românesc. Titlul volumului II: Splendoarea și sfîrșitul Mirelei Volvoreanu”. Despre acest volum nu știm nimic, unde este și ce s-a întîmplat cu el.
Dar Pompiliu Marcea nu se oprește aici și în anul 1984, scrie și cel de-al treilea volum intitulat „Viața ca o frustrare” dar care, din păcate a fost scris pe o agendă și au rămas doar primele 18 pagini, restul fiind pierdute (agendă care am intrat in posesia ei tot de curând). Deci, atât volumul II cât și volumul III, nu a știut nimeni despre ele nimic și au fost găsite după moartea soției scriitorului Zoe-Florentina. Cu siguranță, Pompiliu Marcea dacă mai trăia, ar fi dat literaturii noi capodopere literare ce ar fi rămas în Templul Culturii Neamului Romănesc.
ION MARCEA
