Convins că e predestinat, că fără el dispare țara, în numele căreia comite sacrificarea atîtor oameni admirabili, el e de bună credință.” Foarte interesante, dicuțiile ample, pe varii teme, la care sunt antrenați pacienții, conferă romanului un caracter absolut reflexiv, ceea ce, de fapt, remarcă și dr. Dincă, care-l întâmpină pe vechiul amic cu replica:”- Adrianule, repetă Tudor, cred că sîntem prea abstracți ceea ce nu probează deloc, în treacăt fie spus, că sîntem și inteligenți, adică eficienți; abstracția e mai mult o metodă decît o virtute. Să fim puțin mai tereștri! Îți vin cu o scenă dintr-o familie primitivă.” Se discută despre ”Literatura ca mitomanie, ca ficțiune perversă, ca balivernă scornită de minți uneori obsedate de sex, de hipersexualism, o compensație a hiposexualismului”. Precum și despre ”educarea omului nou etc. Ceea ce teoretic, este excelent. Dar numai teoretic și numai pentru insul evoluat”: ”Și-apoi noi sîntem la început, zidim ceva nou, dar nu cu aceleași cărămizi anacronice și, chiar dacă o vreme putem pierde, cîștigul ulterior va fi enorm.” Desigur, teza ”omului nou” aflată în documentele programatice ale partidului și statului comunist, împărtășită de Adrian Ionescu, este enunțată astfel:” –Fără ținta omului nou, superior, orice cuceriri sînt derizorii. El, omul nou, va fi cea din urmă și adevărată cucerire.Și cînd se vor crea toate condițiile, acest om va apărea: strălucitor, frumos, superb! De altfel greșiți ignorînd ivirea, de pe acum, a atîtor germeni dătători de speranțe, atîtea exemplare umane splendide! Vă luați, cred, mai degrabă după literatură decît după realitate.” Teză întîâmpinată de părintele Veniamin astfel: ”Revin la avantajele religiei, (…) Fără religie, omul e o fiară.” Dar internații sunt antrenați și în discuții mai terestre, despre ”câini sau pisici” bunăoară, cu păreri pro și contra, temă față de care naratorul mărturisește că ”rămîn un iremediabil caninocid și vreau salvarea omucidului!”… ”Și cam acesta era stilul discuțiilor noastre, consemnează povestitorul. Ne erau suficiente prin ele însele, nu prin cine știe ce preteții descoperitoare. Eram oameni lucizi fără infatuarea omniscienților, a dictatorilor de conștiințe. Autorul face loc unor interesante întâmplări istorice, fapte sociale și politice, personalități ale Galapagosului (și Cordiliei) de ieri și de azi, în general dezbate ”problematica națională” a Republicii Socialiste Galapagos, de parcă ar vorbi despre istoria românească mai veche sau mai nouă, desigur în cheia unei evidente specificități aluzive (doar avem a face cu un “roman a clef”). Dar fără putință de tăgadă sunt referirile la fapte și întâmplări din viața scriitorului Pompiliu Marcea. Alegem din angrenajul mărturisirii gazetarului și literatului Rinaldo Jesus (alias autorul) două indelebile și indimenticabile ”episoade”, reactualizând totodată contextul cu proba documentului inamovibil: replica dată unui critic literar sovietic și implicarea în ”scandalul” apariției vol IX din Publcistica eminesciană, care a stârnit reacția șefului cultului evreiesc în România, rabinul Moses Rosen. Amintim, mai întâi,că în 1983 (când era gata de tipar și vol X din Eminescu-Opere), în ‘’România literară’’, universitarul Pompiliu Marcea ia atitudine împotriva criticului sovietic Pimen Buianov care în articolul ’’Cu pumnii împotriva adevărului’’, publicat în ’’Literaturnaia Gazeta’’, critica aspru trilogia românească ‘’Pumnul și palma’’ a lui Dumitru Popescu apărută la Editura Eminescu (1980-1982)’’, în privința evocării ’’tendențioase’’ a unor aspecte româno-ruse. Pompiliu Marcea reproșează în articolul ’’Cu foarfecele împotriva adevărului’’ (publicat în paralel cu articolul criticului rus, pe două pagini de revistă), ’’cascada de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională’’ care ’’eludează cu desăvîrșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mînios și amenințător , o combate înverșunat’’, într-un ’’atac lipsit de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să împieteze asupra relațiilor, atît de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări’’ (regretatul profesor gorjean V. Andrițoiu compara gestul de mare curaj al lui Marcea cu acela făcut de Arghezi prin publicarea în 1943 a pamfletului ‘’Baroane’’, în care poetul îl batjocorea, făcându-I cu ’’cu lături și oțet’’, cum se spune, pe gauleuiterul Germaniei hitleriste la București, fapt pentru care poetul va fi internat în Lagărul de deținuți politici de la Tg-Jiu, în perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943). Replica polemică data criticului rus îi sporește literatului și ziaristului Rinaldo Jesus celebritatea.O delegație ’’nordică’’( ‘’nordici’’ din roman sunt ’’occidentalii’’) vine să-i ia un interviu, pe considerentul :’’ –Mi-a plăcut corectitudinea Dumneavoastră: pe o pagină reproduceți recenzia la Palmada, pe pagina alăturată răspunsul Dumneavoastră. Excelent!’’ Dar miza era una politică, după cum apreciază însuși intervievatorul Capone:’’ Răspunsul Dumneavoastră este de o fermitate neobișnuită în polemica cu parșii. / Nu credeți că în ultima vreme, mai ales sub noua conducere , parșii adoptă o atitudine mai dură față de vecini? Nu numai față de dumneavoastră. Cordilezii au fost, de asemenea în presa parsă.’’ În răspunsul dat, Rinaldo Jesus, alias Pompiliu Marcea, obiectează că în 1953 literatura romînă avea deja patru scriitori demni de premiul Nobel: Amintore [Arghezi, n.n.], Broma [Blaga, n.n.], Calderon [Călinescu, n.n.], Sevilla [Sadoveanu, n.n.]. Pe varii motive au fost respinși, Nobelul fiind atribuit lui Churchill (Angletere), autor de Memorii. Vorbiți despre egalitate, echitate, dar țările mici, precum a noastră, sînt excluse de la festinul vieții.’’ …Dar evenimentul care l-a consacrat pe Pompiliu Marcea drept un cărturar de un activism patriotic aparte este legat de apariția vol.IX din Publicistica lui Eminescu (1980) și de intervenția intempestivă din anul următor a șefului rabin Moses Rosen, la Academia Română și la forurile de partid și de stat, ca volumul, cuprinzând articole ’’antisemite’, ’’xenofobe’ să fie topit. Volumul a apărut toamna, fusese difuzat deja, intrase și în unele biblioteci de peste hotare, iar intervenția șefului mozaic a fost întâmpinată cu fermă justițiaritate de universitarul și literatul român, acesta demontând punct cu punct învinuirile Poetului național.Cunoscut ca patriot de justițiară atitudine, neânduplecat la concesii, Pompiliu Marcea transferă această calitate notorie personajului Rinaldo Jesus, publicist și literat cu statut profesional implicat în realități cultural-literare. Acestuia îi recomandă unii conducători de reviste să fie ”mai cumpănit” și să rezolve ”amiabil” unele litigii de idei privind relațiile interetnice vechi de mai bine de un secol, din Galapagos, între ”havezi ” și ”antihavezi”, atât de prezente încât s-a ajuns la retragerea unor cărți din biblioteci. Sau, reprodusă în extenso, adresa Federației Comunităților Havede din Republica Galapagos (Cancelaria sacerdotului-șef) către Președintele Academiei Republicii Socialiste Galapagos, în octombrie 1980, protestând împotriva editării sub această egidă a vol.IX din Operele lui Ermilio Costa, conținând ”numeroase articole violent antihavede” (paralelism foarte transparent cu volumul IX de jurnalistică din Operele lui Eminescu). Iată felul în care autorul transfigurează în paginile romanului de atmosferă sud-americană realități românești, existând foarte multe trimiteri la istoria noastră mai veche (asasinarea lui Iorga) sau mai nouă (epoca totalitarismului ceaușist)… Sub acest fel romanul este o alegorie, caci, fiind plasat într-o țară din America Latină, el vorbește, până la urmă, și de realități românești, precum organizarea socială a statului, problema democrației, libertatea individului, a literaturii (cu reeditările unor scriitori “cu probleme”… xenofobe) și presei, realitățile interetnice, problema evreiască… Să amintim că rabinul șef Moses Rosen, citind articolele ”antisemite” ale lui Eminescu, îl calificase pe acesta drept ”fascist, rasist, antisemit, dement, pornographic, mincinos, huligan și sifilitic” producând un întreg scandal, adresându-se Academiei, Președinției…. Solidar cu gazetarul Ortega, profesorul Rinaldo, asumându-și riscul expunerii în chestiune, dorește el însuși să ia atitudine,scriind, la 1 noiembrie 1980, o scrisoare sacerdotului șef ”Dr. Antonio Rolandes –Perlo (ceea ce făcuse și Marcea în privința lui Eminescu (…) În scrisoarea sa, profesorul Rinaldo Jesus ”în calitate de universitar și simplu cetățean”, răspunde punctual sacerdot ului-șef luând apararea filosofului-artist Ermilio…În concluzie, îi scrie prof.dr. Rinaldo Jesus membru al Uniunii Oamenilor de Litere [alias Uniunea Scriitorilor] sacerdotului-șef: Reluarea, astăzi, a tezei <xenofobiei> lui Ermilio/Eminescu înseamnă aderarea la pozițiile liberalilor, ale lui Acecuza și ale epocii sociologist-vulgare. Eludarea, ignorarea lui Calderon echivalează cu alinierea la poziții antiștiințifice, infamante și jignitoare pentru memoria unuia din marile spirite ale sfîrșitului de veac XIX sud-american.Căci, să nu ne înșelăm: indiferent de faptul că Acecuza aplauda <xenofobia> poetului, iar liberalii și proletcultiștii o detestau, rezultatul e același: calomnierea filosofului. Sper că nu vreți să se revină la trecute și triste vremuri.(…) Vă scriu toate acestea în cunoștință de cauză…Evident, Domnia-voastră, avînd atîtea procupări în slujba obștei pe care o păstoriți, pe de altă parte neavînd o pregătire de profil, nu puteți, obiectiv vorbind, ști totul. Chiar nici specialiștii nu pot emite o asemenea pretenție, fără a deveni ridicoli. Căci opera lui Emilio este ciclopică și proteică. Tocmai de aceea mi-am permis, cu întregul respect de care vă încedințez, să vă trimit aceste rînduri, în absența posibilității de a purta o discuție cu dumneavoastră pe alte căi. Quito, 1 nov. 1980 Prof.dr. Rinaldo Jesus, Membru al Uniunii Oamenilor de Litere” Întâmpinarea dr. Rinaldo Jesus – în cazul de față una, de netăgăduit, alter ego al scriitorului – nu este decât reluarea mutatis mutandis a atitudinii lui Pompiliu Marcea în privința contestării volumului IX din PUBLCISTICA lui Eminescu, volum apărut in toamna lui 1980. Se vede foarte clar cum Pompiliu Marcea transpune în roman propria lui experiență de viață, lupta lui curată și dreaptă dusă în apărarea lui Eminescu. Și o face într-un mod temeinic, elevat și deopotrivă destul de transparent pentru cititorul contemporan, pentru confrații de breaslă, știindu-se caracterul său integru, atitudinea răspicată luată în atâtea situații și împrejurări sensibile în probleme de literatură, de istorie, critică și estetică literară (precum răspunsul amplu dat în ”România literară” criticului sovietic care în ”Literaturnaia Gazeta” răstălmăcea spiritul unor scrieri românești aparținând fie lui Marin Preda, fie lui D. Popescu)…În ultimile pagini ale jurnalului său, Rinaldo Jesus, fostul pacient de la Helios își exprimă către ”iubiții prieteni”convingerea confraternal că ”omul ființă slabă poate afla în el însuși nebănuite resurse de a-și înfrânge slăbiciunile și de a prețui mai presus de orice ”libertatea”! Aflase de la medicul Flondor explicația privind ”însănătoșirea” sa: ”organismul singur și-a produs anticorpii salvatori. Fară acest fond biologic, mai puternic decât starea abulică ce mă copleșise, orice act volițional, orice logică a reflecției erau derizorii. Mai mult: acestea din urmă nici nu se puteau produce fără fondul biologic. Va urma
Ion Marcea
