POMPILIU MARCEA (1928-1985)

223

Motto: „O personalitate este ca un munte; îți lărgește orizontul dacă stai pe umerii săi, dacă-i stai însă pe genunchi, îți strâmtează zarea, împiedicându-te să vezi și ce mai înainte ai văzut.” (Lucian Blaga)

Anul 1928. Zi mohorâtă de toamnă. Cerul își cântă prohodul și-și cerne preacuratul mir biciuind cu putere geamurile stacojite de vreme ale unei case bătrânești, așezate de-a lungul malului stâng al râului Gilort din satul Ștefănești – Gorj.
Toamna sărută natura cu buze de brumă și-aduce plânsul naturii, ceața, vântul și ploaia. Octombrie, ca un giuvaier șlefuiește împrejurimile în culori pastelate, le copleșește cu mângâieri purpurii, galbene și roșii, ochiul părând neputincios în fața acestei reprezentații.
Maria, îndurerată, ascultă fanfara norilor care buciumă în înaltul cerului prevestind parcă destinul pruncului nenăscut. Fulgerele, asemenea unor păianjeni uriași de foc, își țes pânza peste lume, frângându-și picioarele de pământ, urzind destinul celui ce avea să vină. Dimineața de 20 octombrie venea cu țipetele fragede ale pruncului Pompiliu Marcea, binecuvântat fiind de Dumnezeu, arătându-și pe cer lacrima tremurândă, timidă și diformă.
Clepsidra în care era încătușat destinul copilului făcuse loc primului fir de nisip. Ursitorile își făceau datoria. Timpul capătă o altă dimensiune pentru mamă, iar visul ei devine un vierme ce-i va roade existența.
Cu pași mărunți, timpul se scurge, iar la trei ani neîmpliniți ai copilului, familia Marcea se mută din satul Ștefănești, stabilindu-se în comuna Scoarța, sat Colibași – Gorj.

Floarea de cireș

Copilăria este una fericită, luminând și înveselind cu zâmbetul lui idilic viața familiei încercată de atâtea neajunsuri și griji. La țară, copilăria își are farmecul ei aparte. Natura își face de cap în fiecare anotimp. Primăvara îmbrăca în mătăsuri moi natura și el zburda pe pajiști având grijă de animale, vara mergea cu copiii satului la scăldat și pescuit în apele Blahniței și Gilortului după ce-și ajuta părinții la cosit și adunatul fânului, toamna păzea via și strângeau recoltele, iar iarna era așteptată cu emoție și înfrigurare. Derdelușurile satului vuiau de chiote și veselie. Toate acestea îi vor rămâne amintiri de suflet, adânc întipărite în spiritualitate, iar revenirea lui periodică aici va deveni o adevărată descătușare. Asemenea pomilor din livadă încărcați cu belșug, Pompiliu Marcea va deveni un copac roditor care s-a hrănit prin firele subțiri ale unei rădăcini rurale. Experiențele sale fundamentale, cele făcute de oricine în anii copilăriei, și care aștern temelia oricărei întocmiri umane, s-au produs în această parte a țării.
De țânc se vedea că Pompiliu are o minte ageră și sclipitoare, deoarece la vârsta de 5 ani citea fluent ziarele vremii și cărțile care îi cădeau la îndemână. Ochii lui mari și pătrunzători erau avizi de cunoaștere. La aceste ferestre ale sufletului se vedea bine că cineva este înăuntru. La 7 ani, copilul Marcea pătrunde cu emoție pentru prima dată pe ușa școlii, școală pe care, spiritual, nu o mai părăsește decât odată cu dispariția sa.
De o inteligență covârșitoare și o memorie aparte, se face imediat remarcat, învățătorii descoperindu-i certe calități de dascăl, însuflețindu-l spre a descoperi tainele apostolatului. Colegii săi erau uimiți de istețimea cu care era înzestrat și bucuroși când învățătorii îl puneau, încă din clasa a 5-a, să le explice la tablă lecția următoare. Era o mare bucurie să vezi un coleg că-ți predă lecția. Nimic din cele ce-și întipărise vreodată în memorie nu-i mai scăpau. În clasa a 4-a avea o analiză neobișnuit de profundă pentru acea vârstă asupra volumelor „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, „Pădurea Spânzuraților” și „Răscoala” de Liviu Rebreanu, etc. Și caligrafia lui era impecabilă.
Deși era fiu de țăran și locuia la țară, studiile lui n-au avut niciodată de suferit. Pe tot parcursul celor 7 ani de școală primară, Pompiliu a fost numai premiant, spre satisfacția și bucuria părinților.
Perioada care va urma va fi una foarte grea, atât pentru familie, cât și, pentru întreaga țară. Venea războiul. Foametea, sărăcia și seceta se răsfrâng și asupra școlilor.
Copilul sfios, cu privire blândă și minte ascuțită, cu vocație literară și înzestrat cu calități deosebite, risca să-și abandoneze studiile. Dascălii, Maria și Victor Ciudin, vin la familie cu rugămintea ca fiul lor să meargă mai departe cu studiul și să dea examen la Școala Normală din Târgu-Jiu pentru a deveni profesor. Părinții, oameni simpli de la țară, refuză, motivând că nu-l pot susține financiar și material. După lungile rugăminți ale „domnilor cu carte”, familia vinde câteva animale din curte și o curea de pământ pentru a-l ține la școală. Timpul se scurgea cu repeziciune din clepsidră.

Călătoria inițiatică

În vara anului 1942, copleșit de emoție și cu bunul simț caracteristic copilului de la sat, pășește, împreună cu dascălul, pe porțile Școlii Normale „Spiru Haret” din Târgu-Jiu, într-un car tras de boi. La concursul de admitere sosiseră mulți copii din toate județele Olteniei, îmbrăcați în straie populare, de sărbătoare. Rezultatele examenului aveau să confirme evaluarea dascălilor.
Timp de 8 ani, Pompiliu Marcea înfrânge rigorile căminului liceal, unde an de an, părinții săi veneau toamna cu carul aducând produse alimentare pe care le predau cantinei, precum și lemne pentru iarnă.
Le-a fost foarte greu, deoarece veniturile le erau insuficiente, fiind nevoiți să facă des împrumuturi. Efortul însă a meritat. A fost un elev eminent, cu o nestăvilită sete de lectură și cunoaștere, cu înclinații spre limba și literatura română. Nu-i plăceau laudele și adulările. Făcea parte din generația de aur a acestei școli, alături de viitori profesori universitari renumiți: Petre Brâncuși, Ion Diaconescu, Dumitru Săvulescu și Aurelian Popescu.
Vacanțele și le petrecea în satul natal alături de familie. Era o mare bucurie să-și revadă frații, prietenii și să retrăiască minunatele aventuri ale copilăriei.
Maria Marcea se mândrea cu fiul ei spunând vecinilor că va deveni „domn cu carte”.
În vara anului 1950, la 22 de ani, Pompiliu Marcea merge la București pentru a se înscrie la facultate.
A ales să dea examen la Medicină, a fost admis, dar pentru că nu i-a plăcut ce-a văzut acolo, suferința oamenilor îl dezola, a renunțat. După aceea s-a înscris la Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universității București. Cu un bagaj de cunoștințe solid, acesta se impune în fața candidaților din întreaga țară. Pe parcursul celor 4 ani de facultate s-a afirmat ca nimeni altul, fiind premiant și absolvind ca șef de promoție. Evoluția sa a fost urmărită îndeaproape de profesorul universitar Tudor Vianu.
Timpul se scurge și lasă urme adânci pe trupurile pe care le atinge, aducând cu el suferința. Aripile morții fâlfâie prin aer ducând în gheare sufletul tatălui lui Pompiliu, Ion. Pentru el, nisipul din clepsidră se scursese. Vestea este primită cu mare durere, o parte din el rupându-se. Se vedea nevoit să întrețină familia rămasă în Gorj: mama, bunica și doi frați mai mici. S-a arcuit în el un pod uriaș cu un capăt pe malul Gilortului și cu celălalt pe malul Dâmboviței. Muncește mult, purtând cu el povara de a fi copilul unor țărani, pe când colegii săi erau de altă condiție socială și nu acceptau ca el să ajungă la un astfel de nivel universitar, și ulterior pe cele mai apreciate poziții ale culturii și literaturii românești. A suferit enorm pentru că mulți îl detestau că vine din lumea țărănească, dar totdeauna se mândrea cu originile sale de țăran și de gorjean. Se forma un sentiment al diferenței și chiar al opoziției dintre sat și oraș.
Mama va poposi din când în când la București, din satu-i de departe, în familia profesorului universitar Pompiliu Marcea, bătând sfios la ușă, cu privirea umezită de lacrimi, de iubire și de dor. Fiul ei plecase pe cărările întortocheate ale culturii, avid de cunoaștere, într-o lume a cărților și a literaturii, devenind, printr-o muncă istovitoare, o personalitate în istoria și critica literară românească. La universitate are parte de dascăli renumiți care i-au marcat viața și l-au învățat să iubească literatura: George Călinescu, Iorgu Iordan, Ovidiu Crohmălniceanu, Alexandru Graur, etc.

Recognițiunea și suferința în lumea literară

După terminarea examenului de diplomă, în 1954, devine preparator în cadrul Universității.
Pompiliu Marcea nu mai era copilul de altădată. Fiorii dragostei îi dădeau târcoale. Își descoperea o nouă latură a sufletului, o latură atât de fragedă și de blândă încât, primul impuls a fost să și-o acopere și să și-o apere cu amândouă mâinile. Apoi a descoperit că se simte bine în preajma ei și s-a lăsat pradă fericirii. A simțit clar că se întâmplă ceva cu el, ceva cald, hipnotic, venea dinspre ea. La 6 octombrie 1956, se hotărăște să-și unească destinul cu Zoe-Florentina Dumitrescu, o tânără încântătoare din Olt. Ea îi va rămâne alături până când clepsidra se va fi golit total. A fost anul cu cele mai importante evenimente din viața sa.
Muncește cu mai multă pasiune și reușește, în scurt timp, să scrie peste 2500 de articole la presa vremii: „Luceafărul”, „România literară”, „Flacăra”, „Ramuri”, „Transilvania”, etc, cunoscând limbile franceză, engleză, germană și rusă. Creația sa literară este rodul nu numai al unui talent de excepție, ci și al unei profunde și temeinice căutări. Acest salt în carieră l-a făcut mânat de ambiție și încăpățânarea de a răzbi pe locul ce i se cuvenea, cu o deosebită agerime și eleganță, mai presus de fire, fatală chiar.
În perioada anilor 1962, îl regăsim pe Pompiliu Marcea predând, ca lector de limba și literatura română, la cea mai prestigioasă universitate din Franța, Sorbona, din Paris. Mai apoi, la Koln, Bonn, Aachen și Dusseldorf, în Germania. Viață? Ce e viața când ești scriitor? Cea din dicționare? Cea din timpul somnului? Nici asta chiar nu-i liniștitoare. Ființa lui oscilează între dezordinea vieții metamorfotice și cristalizările de cuvinte.
Cea mai mare bucurie a lui avea să vină peste doi ani, când se naște unicul său copil, Corina. Cunoscător al vieții și operei mai multor scriitori români, a prefațat și scris mai multe aprecieri critice asupra unor mari scriitori de talia lui Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, etc.
Prima sa carte, monografia „Alexandru Sahia”, a fost dezbătută și apreciată în școlile, bibliotecile și cenaclurile din Gorj, care l-au adoptat între intelectualii și creatorii de elită din județul Jiului de Sus.
Opera și personalitatea scriitorului Ioan Slavici îl atrage și-l fascinează, lucrarea sa de doctorat fiind intitulată „Ioan Slavici”. Consideră că este creatorul realismului țărănesc zugrăvind suflete simple și copilărești. L-a îndrăgit pe Slavici, deoarece se apropia de valorile sale. Cunoștea bine realitățile rurale, cu deosebire, viața socială și particularitățile ei. Pentru că a prezentat viața așa cum e, fără înfrumusețări convenționale, așezând în centru țăranul care luptă pentru o viață mai bună, Pompiliu Marcea îi dedică în anul 1965, o valoroasă lucrare – „Ioan Slavici”, care cu adevărat l-a propulsat în lumea istoricilor literari, primind premiul literar „B. P. Hașdeu”, al Academiei Române. Între 1967 – 1978, publică mai multe monografii privind pe scriitorul Ioan Slavici, acest „Balzac al satului românesc”. Timpul se scurgea cu repeziciune, cu satisfacții familiale, dar și cu dezamăgiri scriitoricești. Suferea enorm și reacționa violent în fața reproducerilor trunchiate ale textelor clasice.
Țăran autentic, trecut prin neajunsurile vieții rurale din acea perioadă, puternic marcat de frumusețile satului natal, găsește corespondent în moldoveanul Sadoveanu, scriitorul cel mai îndrăgit și căruia i-a dedicat o parte însemnată a vieții creației. Se simțea atras de vasta și valoroasa sa creație, deoarece ochiul său nu se oprea la suprafața pitorească a lucrurilor, ci descripția sa era atmosferă, avea corespondență. Se identifică ușor sentimentul uman în peisajul rural, dând profunzime unei vieți morale. Se simțea confortabil în universul sadovenian, se contopea în lumea lui, știut fiind și faptul că tatăl lui Mihail Sadoveanu era originar din Gorj. Acest univers a fost abordat de eruditul profesor în lucrări de referință care au intrat în istoria și critica literaturii române: „Lumea operei lui Sadoveanu”, „Mihail Sadoveanu – 100 de ani de la naștere”, editată în limbile engleză, germană și franceză, „Sadoveniana – o enigmă genealogică”, „Umanitatea sadoveniană de la A la Z – Dicționar de personaje sadoveniene”, și ediția bilingvă româno-engleză „Sadoveanu Mihail – Creanga de aur”. Această ramură invizibilă cu calități magice nu-l va proteja pe cel căruia timpul i se scurgea cu repeziciune.
Având multiple preocupări și abordând o paletă largă de teme, a publicat în anul1972 lucrarea „Convorbiri literare și spiritul critic”.
Niciodată nu și-a renegat rădăcinile, implicându-se în păstrarea valorilor tradiționale ale satului românesc și împotriva abuzurilor din perioada comunistă. Ideile, concepțiile și modul cum vedea creația literar-artistică a vremii, au fost abordate în lucrările: „Lecturi fidele”, „Varietăți literare”, „Concordanțe și controverse”, „Atitudini critice”, etc.
La 72 de ani, cu fața brăzdată de cutele adânci ale vremii și ale singurătății, se stinge din viață mama scriitorului. Vestea e primită ca o lovitură fulgerătoare. Pierderea i-a provocat o mare suferință. Durerea și-o ascunde printr-o muncă asiduă, chiar și câte 15 ore pe zi, fără pauză, fără nicio caznă, ba chiar cu un soi de voluptate.
Patriot neînfricat, s-a ridicat în apărarea marii creații politice și literare a poetului național, Mihai Eminescu. Devine „temut” și chiar „incomod” pentru anumite cercuri și persoane, iar la apariția volumului al IX-lea din „Opera lui Mihai Eminescu” (din 16 volume), autorul este considerat „antisemit”. Umbrele morții încep să coboare. Clepsidra-și cerne ultimele firicele de nisip. Stilul „pandur” al implicării sale în apărarea valorilor culturii naționale a culminat cu dramaticele episoade din jurul acestui volum. Șef rabinul Moses Rosen cere retragerea lui din circulație. Cazul ia amploare și majoritatea celor implicați se retrag. Rămas singur și neclintit în tranșarea acestei bătălii culturale, Pompiliu Marcea este învins. La vârsta de 56 de ani, vârstă la care spunea că se poate bucura de familie și că de acum înainte se așază la scris să dea literaturii române opere monumentale, care să întregească valoarea spirituală, se stinge din viață, într-un mod tragic și neelucidat, marele scriitor Pompiliu Marcea. Timpul se scursese.
Tragica și prematura sa dispariție dobândește astfel aura unui sfârșit eroic într-o luptă pe care a dus-o până la capăt de unul singur, confirmând astfel prin propriul destin, că pe câmpul bătăliilor intelectuale nu se revarsă doar valuri de cerneală, ci curge sânge adevărat. Ideile pot ucide. Pe ușa biroului criticului literar, rămas acum în grija Corinei, ar trebui să stea scris „Ideile sunt viața noastră”.
Vasta activitate de profesor universitar, scriitor, istoric și critic literar, precum și cetățean român-patriot, oglindită într-o imensă creație literară, și moartea sa pentru apărarea valorilor culturale ale neamului, i-au creat o imagine de neuitat în conștiința poporului român, îndeosebi a gorjenilor, care printr-o serie de acțiuni i-au imortalizat personalitatea sa de intelectual de valoare al epocii contemporane.
Pompiliu Marcea a făcut onoare țării și era mândru să spună că este gorjean, că toate titlurile și premiile Academiei Române, scrierile, etc. le-a obținut datorită minții sale cu care a fost înzestrat de mama sa și de Dumnezeu.
Pompiliu Marcea aparține acum elitei profesorale naționale și europene, prin scrierile sale rămânând în Templul culturii neamului românesc. Numele criticului și istoricului literar a fost acordat, în respectul și amintirea sa, pentru: Fundația Culturală „Pompiliu Marcea”, Biblioteca „Pompiliu Marcea” din Scoarța, Căminul Cultural „Pompiliu Marcea” din Scoarța, Gorj, Amfiteatru „Pompiliu Marcea” de la Colegiul Național „Spiru Haret”, Târu-Jiu și placă memorială la același colegiu, Cetățean de onoare post-mortem al comunei Scoarța și al orașului Târgu-Jiu, proiectul educativ județean „Pompiliu Marcea – Între oglinzile timpului”, iar din anul 1998, Școala Gimnazială „Pompiliu Marcea”, din Târgu–Jiu. Sărbătorirea scriitorului este un prilej bun pentru a strânge într-o singură impresie rezultatele tuturor stăruințelor lui, pentru a-i prețui opera după puterea ei de a fi biruit timpul, pentru a-i arăta recunoștința cu care îi suntem îndatorați. Omul a putut dispărea dintre noi, dar scriitorul n-a dispărut. Pentru că anul acesta se împlinesc 90 de ani de la nașterea marelui scriitor, i-a fost dezvelită o stea pe Aleea Personalităților din centrul orașului Tg-Jiu.
Parafrazându-l pe Edgar Papu, se poate spune despre Pompiliu Marcea că este un „Brâncuși al literelor românești”.
Prin pledoaria pentru valori, dar și prin lumea exemplară pe care o propune, opera scriitorului oferă modele și devine ea însăși un model artistic valoros și peren pentru tinerii din lumea satului românesc de pretutindeni.
Prof. Marcela Cosacu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here