În aprilie 1996, H.R. Patapievici – tânăr autor lansat de Ed. Nemira cu Cerul văzut prin lentilă (1994) şi preluat imediat de Ed. Humanitas, cu „eseul asupra formării” Zbor în bătaia săgeţii (1995) – publica volumul Politice, adunându-şi articolele de atitudine de până atunci, însă prefaţându-le cu o succesiune de scrisori inedite expediate lui Alexandru Paleologu pe vremea când acesta se afla la Paris. Tocmai ele au stârnit valul de indignare exprimat public după apariţie de o serie de jurnalişti şi care, atunci când s-a pus problema desemnării autorului ca membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, au fost invocate ca dovadă că ar fi nedemn de o asemenea numire. Cum adresantul era ambasador la vremea relaţiilor epistolare respective, scrisorile încep cu formula protocolară „Excelenţă”, arborând un aer aristocratic şi conservator aflat în perfect contrast cu un conţinut incendiar. Într-una, de pildă, Patapievici observa că „O parte din România o urăşte pe cealaltă’’, fiind „o ţară istovită de neîncredere şi spaimă”, „condusă sub lege marţială de oameni aroganţi şi brutali”. Într-alta, constata că „Suntem un popor cu substanţa tarată. […] Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toţi suntem mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-am putut legitima decât prin atentat, ultragiu şi minciună. Un astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aştepta, decât poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca gen proxim?” Se vede de la o poştă, alături de perplexitatea revelaţiei, lectura atentă din Arghezi şi Cioran şi, fără îndoială, verbul şfichiuitor al sudului ţării, a cărui geneză nu foarte îndepărtată par să o conserve cronicarii munteni. „Românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”, conchide Patapievici portretul acid pe care îl face intelectualului autohton. Calificându-şi singur tonalitatea drept „scurtul proces-verbal al unei erupţii disperate”, tânărul publicist atacă, şi mai radical, în epistola din 28 iulie 1991 (Cine suntem?), problema condiţiei de român: „Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic […] Mă simt părtaş la enormul ocean de prostie care pe neamul meu nu îl sufocă (semn că îi este mediu adecvat)”. În fine, ultima scrisoare publicată – cea din 12 august 1991 (înapoi la chestiunea specificului naţional) – atinge apogeul invectivei: „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă stră-românească, ne-au luat la urină slavii […]. Apoi ne-au urinat la gard turcii […]. Apoi ne-au luat la urină ruşii…” Etc. Acest ultim fragment, cu toate detaliile lui – trecute aici cu vederea, din lipsă de spaţiu tipografic – au fixat indignarea publică a unor multiple categorii de cititori. Ce e drept, cu o remarcabilă nonşalanţă, H.R. Patapievici a pus în cele nici cincizeci de pagini ale epistolarului tot ce se putea pune: de la critica regimului Iliescu, la critica diferitelor categorii sociale (intelectualii, politicienii, ţaţele), trecând apoi, cum s-a văzut, la critica poporului însuşi şi a reflexelor lui de supravieţuire. Nu este deci de mirare că unora le-a displăcut diagnosticul pus politicii actuale, altora aciditatea cheltuită pe seama demolării diverselor straturi populare, iar celor mai mulţi le-a rămas străină şi li s-a părut respingătoare demolarea etniei căreia îi aparţineau. Conştient pe ce teren minat calcă, Patapievici îi atrăgea atenţia lui Paleologu însuşi ca „poate veţi judeca indignarea mea ca fiind deplasată. Dar fondul ei e inatacabil’’. „Eu m-am desolidarizat complet de poporul meu”, anunţa tot atunci autorul. Prin urmare, nu este nimic uimitor în graba cu care această dinamică a devenit cvasi-instantaneu reciprocă. La 7-13 august 1995, semnatarul Politicelor avea deja prilejul să constate o „unanimitate a indignării”. El observa, pe bună dreptate, persistența unei strategii – „încă stimabile la noi” – „care constă în refacerea unităţii comunitare prin excluderea celor diferiţi (fie prin medicalizare, fie prin stigmatizare etnică ori caracterială, fie prin denunţ penal). Totuşi, câtă vreme până în prezent Politicele au cunoscut trei ediţii succesive, semn că tirajele s-au vândut, excluderea pare să nu fi funcţionat impecabil, ba tocmai dimpotrivă. Dacă nu vom considera ca acesta e semnul că românilor le place „să fie urinaţi”, după expresia eseistului, faptul ar putea fi interpretat ca semn de succes; nu unul de casă ori de stimă, ci de profunzime, câtă vreme ceea ce oferea Patapievici în paginile copios citate mai sus era – este: – o oglindă necruţătoare, în faţa căreia ridurile se amplifică, nu dispar.
Ceea ce a oferit H.R. Patapievici în Politicele a fost modelul unui tânăr intelectual grăbit să rupă toate legăturile împovărătoare cu trecutul în virtutea unei sete nesăţioase de libertate. Din pagini răzbate cu forţă preocuparea constantă de degajare a oricărui semn de libertate socială, politică, intelectuală şi culturală, adeseori nu atât prin afirmarea acesteia, cât prin respingerea radicală a constrângerilor trecute şi în uz. Cu un redutabil curaj intelectual, Patapievici vorbea, pentru întâia oară după Cioran, despre istoria românilor în termenii unei execuţii drastice, răspunzând – într-o tentativă febrilă şi frugală – vulgatei istorice naţionaliste numai o clipă abolită (şi încă în favoarea altei versiuni confecţionate, fără bază, a trecutului: cea din timpul stalinismului). Este exact sensul în care se deplasează cele mai meritorii tentative ale tinerei istoriografii – nu doar ardelene – atunci când abordează, cu mijloace analitico-istorice, de astă dată, acelaşi trecut, Cu alte mijloace şi într-un alt decupaj tematic, exemplul acestui tip de critică decisă a realităţilor imediate urma să fie exersat curând de un publicist cvasi-necunoscut din Cluj: Sabin Gherman.
Tentația istoriei, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 510 – 513
Prof. Teodor Voicu
