Poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi (V)

671

Scrierea Metacărţii, de la origini
Nicolae Manolescu e reţinut în judecăţile-i critice despre poezia copilăriei (pentru copii) a lui Tudor Arghezi. Nu sunt în măsură să-l contrez însă pot sesiza că ori nu agreează poezia-joc ori nu e în stare să-şi autodepăşească prejudecăţile… post-moderniste. Oricum, relecturate în transmodernism, ele capătă alte valenţe fie estetice, fie poetice, regăsibile chiar şi în cele mai slabe cicluri precum „Cântare omului” ori „Peisaje (1907)”. Aşa controversate cum sunt, poemele acestui umanism… socialist au valenţe paideice/ pedagogice şi metapoetice (trans)vizibile.
Cum arată această poezie pentru copii cu un vădit/ ostensiotic aspect educativ? Să aibă un inevitabil mimetism de „copie leită, croită pe tipar”? Să fie „urzeala de aer dintre noi”, cititorii încă ingenui, nepervertiţi prin cultură, „cu linia schiţată aceeaşi de contur”.
În strofa ultimă din „Umbra”, grijuliu, marele poet (situat pe traseul Alecsandri-Eminescu-Macedonski, Arghezi, Stănescu, Cărtărescu, Silviu Doinaş Popescu – n.m.) schiţează o ars poetica de o relevanţă poate până acum oarecum neremarcată îndeajuns: „În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţîţînele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să-l treacă un fum, ca un simbol” (Arghezi, 1959, 376).
Oriunde, în orice text, poieieinul arghezian e într-o transaparenţă necrispată. Nici un complex nu-şi lasă umbra îndoielii peste mecanisme şi „heteronimii” ecriturale. Multirealităţile se lasă developate, posedate, eventual mântuite, gratificate etc. Simbolurile grăiesc sponte sua, scriitura are o constituentă care semnalizează şi involuntar, dacă nu preponderent voluntar (depinde din ce unghi întreprinzi cuvenita analiză – n.m.).
În «illo tempore», „nicio silabă-ntreagă nu se rostea pe lume”, căci omul nu-şi găsise încă „graiul legat şi priceput”. „Era, şopteşte cartea, la început cuvântul.” Iar acest cuvânt „era vântul, călare pe vecie şi veşnic călăreţ”. Semiotică, de la bun început, poezia mimată „infantil” a lui T.Arghezi voieşte să lase „măcar o amintire, măcar crestată-n lemn”, „măcar cât oglindirea arţarilor de sus”, în „plămădirea nouă a smârcului cu ceaţă”, poemul stârnindu-şi iarăşi viaţa. (Arghezi, 1959, ibidem).
Intenţia programatic-doctrinară a magicianului de la Mărţişor este deci în lumină: scrierea Metacărţii despre om. Iar „dacă ce spune cartea, din vechi, e-adevărat”, iar „de vreme ce modelul putuse-ntreg să scape” (modelul Metacărţii desigur), e limpede că-n el e „giuvaierul ascuns, ce nu se vede” şi poetul constată că mâna îi arsese, cu care-a scormonit în stele, ce se vor reflecta în apa scriiturii recopilărite la timp ca logostele. Această comoară de giuvaiere „trebuia scobită adânc şi dezgropată/ şi-apoi fiecărei frânturi de giuvaier/ să-i spargi era nevoie şi doagele de fier./ Îţi trebuia răbdare, credinţa şi putere,/ să-nlături aşternutul de pături de mistere”. (Arghezi, 1959, 378-379).
Ca să ni se înfăţişeze, în fine, şi „născocitorul” lui „A.E.I.O.U.” ca un „copil din flori” şi ulterior „cel ce gândeşte singur” asupra simbolurilor încherbând primele literaturi: miturile şi basmele, care şi azi „îşi strecoară firul ca luciul de oglinzi/ în curmeziş (adică transversalic ca-n transmodernism – n.m.), prin codri, şi îi despică grinzi (e vorba de codrii de înţelesuri şi de grinzile scriiturii propriu-zise, cu tentă constructiv-arhitectu(r)ală).
Toposul reflectării, mitul oglinzii şi al umbrei persistă identitar în creaţia argheziană; sunt intrinseci multor capodopere, precum de altfel toate elementele primordiale eleate comentate hermeneutic de Gaston Bachelard: apa, aerul, focul, pământul, lumânarea etc.: „De-atunci încoace, focul străin a fost să-nceapă/ o vârstă hotărâtă în ţara ta de apă,/ Ai logodit văpaia cu apele-n vâltoare,/ să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare”. (Arghezi, 1959, 381).
Dar care-i menirea mâinii poetului „făcută pe flaut, pe cimpoi şi alăută”? „E-o floare. Vâră-ţi faţa în ea şi ai să bei/ mireasmă, amintire şi vis din palma ei”. „E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete, / c-un crin săpat în mijloc şi litere secrete”. „Pe dinafară, viaţa are puteri să-ndemne,/ pe dedesubt urzită între tăceri şi semne/ Cotoarele (ale Metacărţii – n.m.) legate cu aur vor să spuie/ ce ţin cuprins în scoarţe şi-un gând cum se descuie,/ dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte-nchisă/ cu lacăte, cu cheia ştirbită, când e scrisă”.
Nicolae Balotă îşi deschide tratatul de „Arte poetice ale secolului XXI” chiar cu Tudor Arghezi. Prelev din cele 25 de pagini doar ceea ce mă priveşte pe mine şi ceea ce contează în orizontul lucrării de faţă:
– arta e odios – iubită,
– poezia e viaţa însăşi,
– poezia – un eter subtil care pătrunde în tot şi în toate,
– poezia – o esenţă a tuturor existenţelor şi ensistenţelor umane, chiar şi a celor mai penibile,
– ontologizarea poeziei,
– o viziune a ei întruchipată în stările naturale,
– depsihologizarea poeziei,
– poezia e deopotrivă emoţie/ şi fiinţă şi existenţă,
– naivitatea divină se recunoaşte în făpturile inocente pe care le informează,
– crezul naturist, pseudo-religios,
– panteismul naturist şi funciar estetic,
– „natura, lumea, omul sunt nişte poeme care comunică între ele fără sfârşit, împrumutându-şi taina din lumină şi melancoliile obscure”,
– „între Poezie şi Dumnezeu este o legătură ca între formă şi culoare” (sunt adică entităţi omogene) (Balotă, 1997, 5-10),
– „poezia are în sâmburele ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm” (Arghezi, 1933),
– ubicuitatea poeziei,
– definiţiile le extrage din registrul imaginilor firii.
Şi nu o dată, revine ideea inocenţei în raportarea poeziei la copilărie. Am putea afirma că Arghezi are obsesia vârstei infantile; aceasta îl însoţeşte pe poet în toată creaţia sa lirică. „Poezia e copilul – îl citez pe Tudor Arghezi, şi acelaşi articol din „Progresul social” – care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânului, peste durere, dezamăgire şi suferinţă”.
Paradoxul acestei poezii dedicate copiilor constă în cristalinitatea şi geometria ei foarte precisă, în „răceala” unei viziuni organiciste conjugate cu cea geometrică. În „Vers şi poezie”, exact aşa se şi afirmă: „Versul e cristalizarea geometrică a poeziei”. „Zeul indecis” se cere totuşi cuprins în forme bine măsurate şi ritmate la capăt.
Ion Popescu-Brădiceni
Ileana Bistreanu

Bibliografie:
1. Tudor Arghezi: Versuri; cu o prefaţă de Mihai Beniuc; Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959
2. Tudor Arghezi: Poezie, în „Progresul social”, an II, nr.7, 20 iunie, 1933
3. Tudor Arghezi: Vers şi poezie, în „Linia dreaptă”, an I, nr. 2 şi 3, 1-15 mai 1904
4. Nicolae Balotă: Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi străine; B.P.T., 1997, Editura Minerva, Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here