Dumitru Cauc este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi al Facultăţii de Litere, specialitatea româno-italiană, a Universităţii din Craiova, cu un doctorat la aceeaşi universitate craioveană, 2004, cu teza ,,Proprietatea ecleziastică din Oltenia în epoca modernă”.
Pe lângă munca didactică desfăşurată în învăţământul gimnazial, profesorul doctor Dumitru Cauc desfăşoară şi o laborioasă activitate de cercetare ilustrată prin apariţia cărţii ,,Contribuţii la cunoaşterea domeniului mănăstiresc din Oltenia”, la care putem adăuga ,,Monografia comunei Negomir”, în prag de a vedea lumina tiparului, după o muncă de peste trei decenii. De asemenea, a publicat articole în diferite reviste. Întreaga sa activitate demonstrează că este un intelectual de certă valoare, cu o surprinzătoare vioiciune intelectuală.
Dar observăm că lui Dumitru Cauc şi muzele nu-i dau pace, îi tulbură somnul: Euterpe, cea care reprezintă poezia lirică şi mai ales Erato, muza poeziei erotice, elegiace şi pastorale, şi chiar Polyhymnia(poezia religioasă). Că este aşa, iată ce spune poetul:,,În fiecare om e-o muză,/Ce nu se lasă domolită,/De vrei să-ţi fie călăuză,/Te lasă în a ei ispită”. Căzând pradă muzelor, Dumitru Cauc a dat publicităţii primul volum de poezii cu titlul ,,Rădăcini”, apărut la Fundaţia ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 2011, în care cultivă o poezie chtonică, o poezie a pământului natal, a rădăcinilor ancestrale şi o poezie erotică. După o primă lectură, ne-am dat seama că nu este un simplu gângurit poetic, observând,,zimţii” talentului.
Parcurgând ultima lucrare poetică cu titlul sugestiv ,,În hora lumii”, Editura Universitaria, Craiova, 2016, am constatat că poetul izbuteşte să acopere toate categoriile estetice ale lirismului, preponderente fiind cel subiectiv şi cel sugestiv, nelipsind pe alocuri nici elemente de lirism descriptiv, mai rar obiectiv. Eul liric, proiecţia ideală, artistică a poetului, care nu coincide cu persoana reală, se exprimă prin persoana I, dar, uneori, şi prin persoana a II-a (,,Valurile vieţii”).
Poezia lui Dumitru Cauc corespunde întocmai afirmaţiei lui Marin Sorescu:,,A avea curajul să-ţi dezvălui subiectivitatea, sufletul până la cutele lui cele mai întunecate, spaimele şi năzuinţele cele mai intime-iată poezia!”Este poezia unei bogate vieţi interioare, este poezia unui suflet delicat, rafinat şi sensibil. Este ,,cântecul interior”(Chateaubriand) al lui Dumitru Cauc, un sentimental evident, incurabil, care îşi trăieşte dumnezeiasca viaţă cu o intensitate la cote înalte, cu o pasiune exuberantă. Simţind nevoia să le orânduiască în ,,cuvinte potrivite”, el merge pe linia unei poezii tradiţionale, avându-i ca antecesori pe George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O.Iosif, Ion Pillat, Vasile Militaru, dar, fără îndoială, nu se pune problema unui mimetism, simpla corespondenţă cu creaţiile poetice ale poeţilor premărgători nu-i ştirbeşte originalitatea.
Lirica sa, expresie a subiectivităţi, este supusă regulilor ritmice, metrice şi muzicale, prea puţin se întrezăresc câteva elemente ce ţin de modernism.
Dumitru Cauc este un neoromantic autentic, în acelaşi timp, un neoclasic, prin adeziunea sa la unele valori morale, astfel că unele versuri sunt expresia unui cod etic(,,Valurile vieţii”).
Aria tematică şi ideatică a poeziei sale corespunde poeziei universale dintotdeauna: poezia erotică, o dominantă, natura, trecerea ireversibilă a timpului (,,Fugit irreparabile tempus”), cel mai mare duşman al omului, nostalgia unei copilării şi tinereţi petrecute în lumea satului, aparţinând unui timp revolut, meditarea asupra efemerităţii omului, în raport cu statornicia naturii. Ca la toţi poeţii romantici, dragostea şi natura sunt teme preponderente. Natura, cu cele două dimensiuni, una terestră şi una cosmică, reprezintă cadrul fizic al iubirii. În permanentă consonanţă cu iubirea, natura devine o stare de suflet, înfăţişarea ei depinde de starea psihică a eului liric. Erotica din poezia lui Dumitru Cauc înseamnă, în cele din urmă, aşteptare şi amintire. În poezia ,,Toamna”, (ciclul ,,Dor de Damian”) natura, cu frunzele ,,îngălbenite” ce ,, pe alei suspină”, cu ,,teiul despuiat”, cu ,,alei pustii” sugerează pustiul sufletesc al eului liric, aflat în aşteptarea zadarnică a iubitei: ,,Şi tremură de dor nătâng,/Frunze-n platanul meu iubit,/În Cişmigiu, unde-am dorit/Să te aştept şi-apoi să plâng./Dar n-ai venit şi eu am plâns,/Plâng şi acum, cum tu nu ştii,/Mereu aştept al tău răspuns,/L-aştept pe-aleile pustii. ”De o aşteptare zadarnică are parte eul liric şi în poezia ,,Aşteptare”: ,,Aşa te-aştept, mereu, aureolată,/Fetiţa mea cu ochi ploioşi/Şi de-am să-nchid fereastra lumii odată,/La tine vor rămâne ochii luminoşi”. Două mijloace artistice, ingenios folosite, ne atrag atenţia: deplasarea topică(,,aureolată”), cel mai original procedeu sintactic folosit de Tudor Arghezi, şi metafora revelatoare(,,Şi de-am să-nchid fereastra lumii odată”).
Patru motive lirice fundamentale pun în evidenţă poezia erotică: ,,inima”, ,,dorul”, ,,Icar”, Goldmund. Inima, centrul vital al omului, ,,altarul lui Dumnezeu”, este sediul sentimentelor. În tradiţia biblică, inima simbolizează omul interior, viaţa lui afectivă, sediul înţelepciunii: ,,Dorm, dar inima mea veghează”; ,,În fiecare om s-agită,/ Ca pasărea în colivie,/Inima cea rânduită,/Sfetnic omului să-i fie”(,,Locul inimii”). Şi în acest ciclu, ,,Locul inimii”, apar aceleaşi faţete ale iubirii, o iubire pierdută, apusă, sperând totuşi într-o minune, dar, şi de data aceasta, aşteptarea este zadarnică:,,Sub doi platani, pe-aleile pustii/Şi-acum aştept ca tu să vii”, sau ,,Trist, ca aleile pustii,/Într-o toamnă, în Cişmigiu,/Tot aşteptându-te să vii,/Sonetul douăzeci îl scriu”. După cum se observă, în poezia sa erotică, anotimpul automnal e de preferat. ,,Locul inimii” cuprinde un ciclu de 14 poezii cu tematică erotică, fără titlu, numerotate cu cifre romane.
Dorul, sentiment profund specific românului, are în poezia iubirii şi a nostalgiei o bogăţie de sensuri(pletoră semantică): dorinţa puternică de a revedea pe cineva drag, starea sufletească a celui ce aspiră la ceva sau suferinţa pricinuită de dragostea pentru cineva, care se află departe. Apare ca un laitmotiv în poezia lui Dumitru Cauc(,,Mesagerul dorului”).
Motivul lui Icar ne duce cu gândul la celebra afirmaţie a lui Goethe: ”Etern, femininul ne-nalţă-n tării!”, sau cum spune Dante, în finalul capodoperei sale ,,Divina Comedie”:,,Iubirea…mişcă soarele şi celelalte stele”. Cu alte cuvinte, ne înalţă spre sferele înalte:,,De ziua ta mă simt purtat/Ca un Icar spre soare”.
Poetul aminteşte mereu de frumoasa poveste a lui Goldmund pe care ar spune-o iubitei până la moarte, cu referire la celebrul roman al lui Herman Hesse, pe care, în primii ani ai activităţii sale ca profesor, l-a indicat spre lecturare elevilor şcolii din Damian.
Alte motive lirice: toamna, amintirea, viaţa, gândul etc. Trecerea inexorabilă, irevocabilă a timpului, parcă vrând să exclame precum Lamartine: ,,O, temps, suspends ton vol”( O, timpule, opreşte-ţi zborul), devine o obsesie pentru Dumitru Cauc, în lirica sa. Este în tradiţia artei poetice asemănarea vârstelor omului cu anotimpurile. ,,Tinereţea, afirma celebrul poet şi filozof indian, R. Tagore, se manifestă în viaţa noastră aşa cum primăvara se manifestă în natură”. Poetul Dumitru Cauc, aflat în pragul senectuţii, resimte din plin trecerea timpului, exprimând în versuri comparaţia ,,valurile vieţii” cu anotimpurile: ,,Când vei dori să glăsuieşti,/A primăverii dezvelire,/În inimă n-ai să găseşti/Grădina în îmbobocire”. Cu alte cuvinte, primăvara vieţii pentru Dumitru Cauc este doar o amintire, la fel şi vara: ,,Trăieşte vara când o ai/Şi florile le preţuieşte./Când a trecut de luna mai,/Şi trandafirul se păleşte”; ,,Iar când toamna te-nfioară,/Cu sfioasele-i veşminte,/Nicio coardă de vioară,/Nu poate să te alinte”; ,,De şaizeci de ani când te apropii,/Tu, doritorul de turniruri,/A vieţii iarnă să-ţi închipui,/Uitând trecutele onoruri”. ,,Uricioasa întristare” a trecerii timpului pătrunde şi în interiorul lui Dumitru Cauc. Poetul îl îndeamnă pe om să-şi trăiască clipa: ,,Nu risipi a vieţii clipă,/trăieşte darul ce-l primeşti/Şi dragostea ce se-nfiripă”; ,,Te bucură de astă lume,/Căci clipa aleargă nemânată,/Împuţinând a zilelor desime/Şi-a vieţii roadă ţi-l dată!”. Obsedat de faptul că, în viaţa sa, nu va mai fi nici primăvară, nici vară, răvăşit sufleteşte, se destăinuie astfel :,,Va veni mâine toamna, /poimâine iarna,/Răspoimăine toamna şi…/Din nou iarna!”
Sentimentul nostalgiei unei copilării paradisiace, cu poveşti ,,de mult uitate”, cu ,,farmecul pădurii”, cu ,,trilurile ciocârliei”, cu veselia şi jocurile copiilor se revarsă în multe poezii ale lui Dumitru Cauc, aşa cum este poezia ,,Sinceritate”, din ciclul cu titlul metaforic şi simbolic ,,Cu crengile rupte”. Stăruie, în amintirea sa, imaginile bunicilor, ale părinţilor şi ale unor figuri simbolice din lumea satului: leliţa Măriuţa şi Nelă flautistul. Sentimentul apăsător de tristeţe, provocat de dorinţa de a revedea locurile copilăriei şi persoanele dragi inimii, este sugerat de versul ce încheie fiecare strofă printr-un enunţ interogativ de tipul: ,,Unde-i farmecul pădurii…?/Unde-s ei, bunicii noştri…? De asemenea, în poezia ,,Amintiri”, din ciclul ,,Cu crengile rupte”, îi revin în minte chipul mamei care ,,la ştergare ţese” şi figuri emblematice ale satului: preotul Răceanu, învăţătorul Saragea, unul din mentorii săi, lăutarii din satele Negomirului şi clopotarul Mitruţ. Dar, cu aceeaşi melancolie, actantul acestor versuri constată: ,,Alte vremuri se perindă peste lumea mea trăită,/Carul, boii şi cu plugul sunt poveste de acum,/Cum poveste-i şi pădurea, satul, cântul din lăută,/hora de la Sân Ilie. Toate s-au pierdut pe drum!”
Aceeaşi temă o tratează în ciclul de poezii ,,Dor de Damian”. Poetul trăieşte nostalgic primii săi ani de apostolat didactic petrecuţi în satul Damian, comuna Sadova, judeţul Dolj: ,,În fiecare toamnă, an de an,/Îmi vine dor de Damian,/Patru decenii au trecut,/Şi parcă e ca la-nceput”. Tulburat adânc sufleteşte, poetul ar dori să revadă şcoala şi oameni ai satului, să urce la cimitir pentru a se reculege la mormintele celor care sunt duşi pe altă lume, foşti apropiaţi ai sufletului său. Întrebuinţarea anaforei, ca figură de stil, care constă în repetarea grupului de cuvinte ,,Mi-e dor…” la începutul versurilor, pune în lumină nostalgia poetului. Amintirea acestor locuri din satul Damian, a şcolii şi a foştilor elevi, dar şi descoperirea unei iubiri fac obiectul poeziilor ,,Dor de Damian”, ,,Poveste în doi”, ,,Toamna”, ,,Poem”. În ,,Moştenirea” reţine imaginea chipurilor sfinte ale părinţilor săi. ,,În hora lumii” (Ce splendidă metaforă!), ciclul de poezii ilustrativ, dând şi numele cărţii, reprezintă chintesenţa creaţiei sale poetice, în care se adună toate temele şi motivele lirice. Aici se îmbină neoromanticul şi neoclasicul Dumitru Cauc, actantul ce se exprimă prin cele trei persoane, iar poezia lui se naşte din ,,meditaţie şi inspiraţie” (Victor Hugo). Fireşte că şi poetul este prins ,,În hora lumii”: ,,De lume însă n-am fugit,/În hora ei sunt şi acum/Şi voi rămâne, mai smerit,/Înţelegând al vieţii drum!” Timpul aşezat pe podoaba sa capilară l-a făcut să fie ,,mai smerit”, mai cucernic şi mai înţelept. De bună seamă că hora este viaţa despre care Brâncuşi exclama: ,,O, viaţa noastră rămâne un lucru atât de frumos, de miraculos, de dumnezeiesc, încât nu am putea-o substitui cu absolut nimic, niciodată”. Nu întâmplător, autorul înmănunchează 49 de poezii numerotate cu cifre romane, toate subsumate titlului ,,Valurile vieţii”, debutând sub semnul timpului: ,,De şaizeci de ani când te apropii,/Tu, doritorul de turniruri,/ A vieţii iarnă să-ţi închipui/Uitând trecutele onoruri. Toate cele patruzeci şi nouă de poezii sunt formate din câte patru catrene şi se încheie cu câte un distih ce reprezintă concluzia întregului poem.
Rod al meditaţiei, poetul exprimă prin persoana a III-a nişte adevăruri cu iz filosofic, iar prin intermediul persoanei a II-a, dă sfaturi privitoare la etica de integrare în ,,hora lumii”, pentru ca, în final, în cele zece poezii, să se autodefinească prin persoana I. Este vârsta înţelepciunii, când autorul este nevoit să facă ,,rânduială în cămara,/Cu mii de gânduri rânduite”. În emoţionante versuri, viaţa e văzută ca o perpetuă călătorie, atrage atenţia că fericirea e adeseori iluzorie, pentru că viaţa aduce şi capcane, iar, cu trecerea timpului, ,,Tu ai pierdut din semeţie/Aşa cum în tinereţe aveai/Iubirea nu te mai mângâie,/N-ai mai udat-o cum ştiai.” În viaţă, omul trebuie să aibă o ţintă: ,,Dă-i vieţii tale sens mereu”, /Căci viaţa este meşteşug,/Ce greu se-nvaţă deseori,/Unii-l învaţă, alţii fug,/dar toţi, apoi, rămân datori”.Poetul transfigurează unele principii morale, alcătuind un adevărat cod etic în versuri: ,,Fă din viaţa ta cinstire”; ,,Umple ziua cu sudoare,/Fă din muncă primenire”; Nu-ţi da brâncire la onoruri!”; ,,Dacă iubirea urgiseşti/Singurătatea dobândeşti”; ,,Dezbracă-te de mândrie,/Nu te lăsa lăudat!”; ,,Din amintiri să-ţi faci colan,/Să-l porţi în suflet, an de an./; ,,Înţelepciune de nu ai,/Nu poţi, la alţii, să o dai!”.
Abaterile de la principiile morale sunt sancţionate tot prin versuri. ,,Artileria grea a cuvintelor” se abate asupra netoţilor (,,Priveşte adesea cum netoţii/Îşi dau coate la favoruri”), hoţilor (,,La mătănii de-i vezi pe hoţi, /Fugi din calea lor cât poţi!”), naivilor, laşilor, leneşilor etc.
Nu scapă de şarja criticii mai ales corupţii de azi: ,,Căci aceştia strâng de grabă/ Golgani, păduri şi titluri,/ Ce le sunt în viaţă salbă/Ca dolarii mulţi din conturi./Când seifurile-s pline,/Se logodesc cu vanitatea/Şi cred că li se cuvine/Să împartă şi dreptatea”; ,,Se caţără în funcţii mari,/ Purtaţi de-a banilor putere,/Ţara rozând ca nişte cari,/Până o sleiesc de putere”. Critica acerbă continuă şi în ,,Surpări în ţara lui Manole”.
În ultimele nouă poezii, Dumitru Cauc creionează câteva trăsături caracteriale proprii: încrederea în ,,Ai mei părinţi şi Dumnezeu”; N-am fost din fire un flecar”; ,,N-am fost mare petrecăreţ”, /,,Dar nici schivnic fără rost”; ,,Am fost un cetăţean fidel”; ,,Şcolii i-am fost mereu soldat”; ,,N-a cerut vieţii favoruri”; ,,Altă mantie nu mi-am pus/Şi nici n-am căutat prietenii,/Căci n-am dorit treapta de sus,/Mi-au fost mereu dragi semenii!/. Două poezii sunt adevărate ode dedicate tatălui său, fierarul, ,,cel dintâi dascăl în viaţa” sa.
Părinţii, consideraţi nişte sfinţi, au pus bazele formării caracteriale a poetului: cinstea, cultul muncii, generozitatea, mărinimia, modestia, altruismul, dignitatea.
Într-una din poezii, se asemuieşte cu Don Quijote, fiind nevoit, uneori, să se lupte cu morile de vânt. În fine: ,,M-am prins în al lumii horă,/Paşii învăţând din mers,/Nestând departe de Agoră,/Am simţit al ei revers.”
Meditând mai mult asupra ciclului de poezii,,Valurile vieţii”, gândul s-a îndreptat spre ,,Glossa” eminesciană.
Dumitru Cauc este şi un homo religiosus. În cei şase psalmi din ,,Sămânţa bună”, poetul imploră divinitatea :,,Dă-mi, Doamne, sămânţă nimerită,/Alege-n mine grâul de neghină,/Cărare spre brazda rostuită,/Fă, Doamne, cu a ta lumină!” Doreşte să-i alunge întunecarea(,,Înnoire”), ,,tânguirea cea nedreaptă” (,,Răbdare”), să-i înlăture ,, mărăcinii” şi ,,spinii” din interiorul său (,,Trudirea”), cu alte cuvinte, răul, în schimb, să-i sădească ,,iubirea cu lumina Sa divină”.
La o încercare evidentă de a reliefa valoarea stilistică a creaţiei sale poetice, vom constata predilecţia poetului pentru epitetele rare, în special adverbiale, pentru metafore, prezente, în primul rând, în titlurile ciclurilor de poezii, dar şi în versuri (,,buza dimineţii”, ,,fereastra lumii”), iar în privinţa personificărilor, se înrudeşte cu George Coşbuc şi Octavian Goga (,,Frunzele pe alei suspină”; ,,Zâmbeşte verdele din tuie”; ,,Sfioasă vine dinspre cer/O pală de lumină „). Mărimea versurilor variază de la măsura de 2-3 silabe, în ,,Minunea serii de Crăciun”, o poezie ce se remarcă prin configuraţia versurilor şi muzicalitate, până la versul cu o măsură de douăzeci de silabe, în ,,De vorbă cu timpul”. Prin tot ce-a scris până acum, căzând ispitei muzelor, care, se pare că-i sunt fidele, dovedind talent, suntem siguri că Dumitru Cauc este un poet despre care se va mai auzi şi se va mai scrie. Intelectual venerat, cu largi orizonturi, un cercetător cu vocaţia rigorii ştiinţifice, un împătimit al profesiei de om al catedrei, semănând cu un apostol, un suflet nobil, un altruist, un tip charismatic şi un poet de talent. Acesta este profesorul doctor Dumitru Cauc.
,,Sunt o carte scrisă-n tihnă/Pe care puţini o deschid,/De multe taine este plină,/În ea fiind flori, dar şi arid”; ,,Fiecare clipă-n parte/Am trăit-o nedatornic,/Preţuind-o cât se poate;/Cinstei fiind mereu statornic”
Excelsior, Dumitru Cauc!
Constantin E.Ungureanu
Respect pentru acest mare OM