Poetul Gheorghe Grigurcu, încununat cu Marele Premiu Naţional „Mihai Eminescu”

342

Dacă în 2015, Marele Premiu Naţional „Mihai Eminescu” i s-a decernat scriitorului GABRIEL CHIFU, anul acesta, pe 15 ianuarie 2016, la Botoşani, a fost încununat cu mult râvnita cunună de lauri, conjudeţeanul nostru poetul GHEORGHE GRIGURCU.
Cotidianul „Gorjeanul” îl felicită. Eu însumi deopotrivă, mândru fiind că amândoi au primit mai întâi titlul de laureaţi ai Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”.
Găzduim în continuare un eseu critic în care poezia lui Gheorghe Grigurcu îşi vede încă o dată, identificată, personalitatea po(i)etică şi estetică. (I.P.Brădiceni)

UN TRANDAFIR ÎNVAŢĂ MATEMATICA DINTRE CONTEMPLAŢII – un eseu de Ion Popescu-Brădiceni –

O relectură Grigurcu – Montale
Domnul Gheorghe Grigurcu a debutat în 1968 cu un volum numit „postbarbian”, „Un trandafir învaţă matematica”. Au urmat „Trei nori”, în 1969, „Râul incinerat”, în 1971, „Salută viaţa”, în 1972, „Înflorirea lucrurilor’’, în 1973, Apologii”, în 1975, „Rigoarea văzduhului”, în 1978, „Contemplaţii”, în 1984, „Cotidiene” în 1986, „Oglinda şi vidul”, în 1993, „Un izvor bolborosind înlăuntrul termometrului” (1996), „Nimic n-ar trebui să cadă” (1997),, Amarul târg” (1998), „Dealul purtat de scripeţi” (1999), „Spaţiul dintre corole” (2000).
Antologia, care preia, emblematic, titlul cărţii de debut şi este găzduită, generos, de Editura Vinea reconfirmă părerea că poetul Gheorghe Grigurcu trebuie să se bucure de propria sa strălucire.
Condiţia de autor liric discret ţine mai degrabă de legendă; în fapt, nimic nu-i lipseşte discursului său, încât percepţia creaţiei sale să se modifice fundamental, căci poetul trăieşte, riguros contemplativ, dar într-o continuă exultantă imaginativă şi intelectivă. Poemele sale sunt epifanii delicat-senzuale ale spiritului. Cum spune Al. Cistelecan, sunt „pure ciocniri ale ideii cu senzaţia”, rezultatul fiind un dublu produs: al artei elipsei şi al religiei concentrării. Alături de principiul analogic al imaginarului, poezia lui Grigurcu uzează frecvent de figuri ale tensiunii concentrate şi se revendică dintr-o severă sinteză a contrariilor, pe care, de pildă Ştefan Augustin Doinaş o caracteriza ca reprezentând modernismul obiectiv, în care coexistă într-o armonie de zile faste autentica vibraţie şi ţinuta intelectuală.
Despre poezia lui Gheorghe Grigurcu se pronunţă şi Nicolae Manolescu subliniindu-i densitatea dusă până la mister, un mister furnizat textelor de simbolurile adânci de tip Montale (încât o relectură Grigurcu – Montale ne-ar putea ajuta să prizăm altfel opera maestrului şi probabil vom proceda în consecinţă, cu alt prilej).

2. Dincolo de corporalitatea lumii
Poetul Gheorghe Grigurcu demonstrează prin una din mai vechile sale apariţii editoriale, „Contemplaţii”, încă o dată, că este consecvent cu sine, menţinându-şi formula lirică şi cultivând cu nonşalanţă, şi curaj aceeaşi poezie de esenţe, de permanentă cochetare cu supra-realismul, dar necăzând nicidecum în mrejele acestuia.
Recitindu-i recent întreaga operă lirică, avem certitudinea unei figuri poetice insolite în peisajul liric contemporan şi a unei permanente, totuşi, evoluţii.
În linii generale, poezia rămâne în lumea logică şi uneori paradoxală a concretului. Discursul curge echilibrat, ordonat, sintetizator al unui real complex şi dialectic. Prima plachetă, „Un trandafir învaţă matematică”, are drept calitate fundamentală încercarea de-a refuza gratuitul, de a descoperi în contingent starea iniţială a simbolurilor. Deocamdată, în substanţa poetică se pot depista lejer comparaţia („Port osul în trup ca o cheie în uşă”), metafora („marea arteră a firului telefonic”), epitetul căutat îndelung şi cu o variată încărcătură stilistică” („apa uleioasă ori numai senină”, „cuvintele regăsite, tandre, sfâşietoare, posibile”), dar semnele viitoarei evoluţii sunt prezente chiar de acum.
Acestea sunt libertatea imagistică, arhitectura interioară originală prin tenacitatea dezvăluirii spontane a unui sens, dezvăluire totuşi subordonată legilor livreşti, vizibil preluate de la suprarealişti, cum ar fi nostalgia unui contract originar cu lucrurile, senzaţia ca furnizoare a materiei lingvistice, cuplurile de antinomii concrete, ruptura în planul percepţiei şi al expresiei ş.a.m.d.
Apoi, în Trei nori, înflorirea lucrurilor şi Apologii, poetul îşi continuă şi consolidează intenţia sa de a da o raţiune specifică poeziei şi de a-i recrea limbajul. Înscriindu-se pe linia cea mai avansată a modernismului şi anume aceea în care poezia se exprimă numai şi numai pe ea însăşi, noi îi spunem trans-modernismn (s.m.,I.P.B.), Gheorghe Grigurcu se detaşează printr-o accentuată (uneori totală) concentrare lirică, despuierea expresiei de orice retorism. Dar fraza lirică, aparent uscată, este de fapt filtrul unor emoţii ample, de rezonanţă.
Experienţa poetului este, într-un fel, o experienţă limită, în măsura în care ambiţia sa este aceea de a descifra viaţa algebrică a cuvintelor prin distilarea inte-lectualistă a trăirilor lirice, prin analogiile îndrăzneţe din care să rezulte imagini noi, prin nuanţele de solemnitate şi autentică încredere în capacitatea de sugestie a ideilor.

3. „Dincolo de Abstracţiuni”
Şi în „Contemplaţii” poetul îşi respectă programul poetic, îşi păstrează trăsăturile definitorii, dar, în plin proces de maturizare, de fixare a stilului şi a mijloacelor, câştigă în profunzime şi în forţa de semnificaţie. Acum caută dincolo de corporalitatea lumii, viaţa ei secretă, fenomenală, iar rezultatul este o poezie filosofică de mare autenticitate. în spaţiul sensibilităţii sale, de o coerenţă exemplară, elementele-pivot, motivele mediază accesul spre acea realitate verticală, în care fiecare secţiune să releveze ineditul, cognoscibilul şi să ne pună în faţa genezei însăşi a stărilor emoţionale şi a actului poetic: „Densitatea soarelui ţi se târăşte pe sub piele /Cum verbul sub perfecţiunea muzicii” sau „Versul nu mai adânc decât /un vas cu apă /în care-ţi înmoi la masă degetele” şi, integral, „Brâncuşi”: „Aici se opreşte meşterul obosit / fiindcă a subminat bazele sculpturii /mâna sa încălzeşte cum un cărbune aprins /nici gând să vorbească /o siluetă e-un cifru total /un suspin e-o semnătură / cum să vă-mpac /cum să mă-ntorc /să trec dincolo de Abstracţiuni /Iarăşi în umbra groasă/a Simbolului”.
Experienţa trăită intră în conflict cu ea însăşi, dar înainte de a fi parcurs etapa uluirii, a contemplaţiei. De aceea, ca o soluţie poate, poetul instituie în interiorul fiinţei coabitarea concretă a incompatibilelor, inventând scheme de juxtapunere, de amestecare, de ambiguitate, de metamorfozare şi, într-o frecvenţă mai mare, de sinteză şi de metasinteză. De fapt, tocmai în această depăşire creatoare, puterea de a unifica prin contradicţia dintre prezenţa excesivă a lucrurilor şi conştiinţa imprevizibilă a selecţiei, constă pasul înainte.
„Contemplaţii” este cartea unui poet format, cu un statut propriu, cu o cultură serioasă, cu o orgolioasă ştiinţă de a fi constant şi de a surprinde mereu. Închei aceste note de lectură cu un poem de o absolută frumuseţe, reprezentativ pentru faza pe care o parcurgea, atunci, poetul: „Această grabă, această linişte a grabei /care contemplă obiectele // această grabă această formă a grabei /care le mângâie // această grabă această culoare a grabei / care le face să viseze”. Şi cu acestea încă: „Să scrii despre tot ce pluteşte / în aerul roz ca o limbă /de animal sacrificat // O furtună acoperită de sudoarea imaginilor” (Contemplaţii 2); „De acest egoism al Cuvântului /lunecându-ne printre degete /brusc prefăcându-se că nu ne cunoaşte?”; „Câteodată visul e oboseală /câteodată e-o chestiune de timp /câteodată e pur şi simplu uimire” (Contemplaţii 4); „Şi-o fidelitate uitată: atât de lustruită virginitatea imaginilor ca un corn de taur”, „Poezia nimiceşte inima ca orice îndeletnicire. Ea bucură ca un frig robust, ca o apă devoratoare de umbră. Contradicţiile sale aduc mâinilor raţiunea ce le lipseşte” (Contemplaţii 5).
Antologia de la Editura Vinea (vezi Gheorghe Grigurcu, Un trandafir învaţă matematica, prefaţa de Al. Cistelecan, Editura Vinea, 2004, 624 pag.) monumentală, debutează, furtunos paradigmatic, cu nişte însemnări de poet, din care percepem o altfel de receptare a poeziei şi a limbajului ei profund specific; şi anume sub semnul reunirii, deloc paradoxale, a apelului dumnezeiesc şi a orgoliului eului: „prin actul estetic, s-ar zice că poetul tinde la o îndumnezeire sui generis, rece, tehnică. O îndumnezeire de artizan care lucrează cu materiile sale sufleteşti, încercând a-şi converti verbul în miracol”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here