1. De ce n-ar fi poezia o cenuşă a gândurilor arse? De la cuvânt la esenţă oricum e un drum, un interval, o separaţie de transcens.
Un biet vers e reminiscenţa unei idei incinerate într-un limbaj idiomatic, autonom, îngâmbat că poetul mi-l poate manipula cum ar vrea el să i se supună.
Cum amintirile sunt cenuşa memoriei, aşa poemele lui Dumitru Tâlvescu reprezintă recuperări ale Anamnesisului conjugat cu Poieinul grecesc şi cu Poesisul latinesc.
X X X
2. Îl ştiu pe Dumitru Tâlvescu din adolescenţă. Am fost colegi la Liceul „Tudor Vladimirescu”, unde am fondat şi condus, eu ca preşedinte, el ca vicepreşedinte, Cenaclul Municipal al elevilor din Târgu-Jiu „Tudor Vladimirescu”, din matca căruia am roit alte cenacluri precum „Ecou” de la Liceul Economic, condus de Gelu Birău, nimeni altul decât scriitorul, economistul, istoricul de azi.
Am rămas prieteni în continuare, ne vedem vara, pe la Braşov, unde pare-mi-se avea slujba. Azi este deopotrivă poet, prozator şi editor de revistă, de-a dreapta marelui Eugen EVU şi, ce bucurie! – un fiu risipitor reîntors la sânul primordial al Cenaclului Columna, adică al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu.
3. Ca poet, Dumitru Tâlvescu, prin cartea de faţă, convinge. Abordează o problematică predominant apolinică, în transvalerianism, dar într-o zonă a interbelicului resuscitat (Arghezi – Blaga – Voiculescu, Pillat), deşi, mai încoace, în eon neo- şi transmoderns (ecourile din postmodernism fiind exigent controlate), lira sa se mută din zare-n altă zare, sedusă/fascinată de inevitabilul «dincolo». Această poeticitate este aferentă dincoloităţii şi totodată epicermetismului (vezi Ispita – care este aproape o bijuterie).
…………………………………….
4. Ecourile transfolclorice, muzicoloidale, frăgesc stilul, eliberează sensul (vezi „Gânduri în palmă”) în paradigmă Eminescu – Blaga – Stănescu – Cezar Ivănescu. În aceste doine nostalgizante de modele originare, în aceste acolade largi, reverberante (vezi Petale arse), în aceste bucurii de a scrie, à la manière d’Emil Botta uneori (Despre bucurie de a scrie), rezidă până la urmă performanţa poeticească a columnistului Dumitru Tâlvescu.
X X X
5. Ceea ce mă determină a redacta o prefaţă la un volum inedit, cum acesta este totuşi în primul rând, voinţa lui Dumitru Tâlvescu de-a-şi primeni textele în veşminte boematice chiar din postura-i de „jalnic crupier”, dar recurgând – fără a se ruşina – şi la sentimentalism, care, sub pana lui revificatoare, nu e desuetă, ba dimpotrivă, patetică, tulburător de autentică (vezi „Mama” – antologie). Fie heraclitic, fie parminidian, poetul, purces în lumea trans-literelor din univers brâncuşian poposeşte, cu fiecare compoziţie, într-o libertate a imaginaţiei vii, a închipuirii transformatoare a totului în lumină (Fără somn).
6. Câte un ontopastel te îmbie în «illo tempore», pillatian, vrăjindu-te cu sonurile lui transfiguratoare. Poetul creează această atmosferă reveriantă, fiindcă „încearcă frumosul să-l atingă” dintre imagini clare „de munţi cu văi-de-azur” suind „treptele amintirilor” (splendidă metaforă) care, rămase sub el sunt şterse de valul vremii şi a recoborî înapoi la rădăcina sinelui devine o imposibilitate. Întoarcerea înapoi pe „lespedea şlefuită de doruri” – semeaţă de asupra mării subconştiinţei personante – va fi deci iar ideal, deşi se desprinsese de ea, din aspiraţia zborului în infinit. Nostalgiile, iată, desecretizate, se înspumează, pentru că „nu vor să se-nece în lucirea seacă a nadirului greoi”.
Evoluând încet, dar sigur, Dumitru Tâlvescu se vădeşte, cu poeziile din această nouă carte, un celebrator, ca Lungarotti, de bucurii ce „stau să se coacă în nişte bulbi anume” (bucurii ascunse în adânc, firave în grădini părăsite, cu faţa încinsă de greul de-afară, chinuite în minţi şi-n dorinţi, zălog pentru un pumn de arginţi, aşteptate ce n-au cum să vină, nici vlăstare şovăind la lumină năuce, proptite între vise etc.). De aceea, intertextele/transtextele sale sunt – salutar, „ode şi muzici transpuse în vers”, iar menirea poetului consistă în „cântatul viselor”, rezultatul arătându-se ca „îndoită plăcere / adăpost de iluzii uitate-n tăcere”. Cu asemenea indicii auto-/meta-poetice presărate pe calea spre adevărata creaţie lirică, Dumitru Tâlvescu îl ajută constant pe hermeneuticul ce sunt cu satisfacţia de a lansa o voce puternică şi destul de originală, mânată de ambiţia de a-şi revela „chipul cel pur şi tainic / în limpede-aşteptare, ca un copac ceresc. / prilej pentru visare, cu păsări ce doinesc / mereu în gânduri bune, din eu şi supraeu / iubirea-n toţi şi-n toate, ca pentru Dumnezeu”.
8. În „Amintiri”, poetul deplânge, bacovian, „realitatea prea rece şi seacă”, „ticsită de planuri şi oameni ceramici” (ce epitet sugestiv! aproape cât o transmetaforă) „Sub ceruri prea triste, sub nori de regrete”, „poeţii, ei singuri, pot să se îmbete / gonind către ceruri cuvinte şi forme / zidind fără rimă poeme conforme / iluzii de bine, stropite cu ceară / dincolo, în vise, zei veseli s-apară” „din cutia cu nimicuri”, căci până la urmă poezia e ludică, iar un „Joc” e argheziano-sorescian evocator al unui „loc de joacă pentru iele gândurile” prin care, hoinar, ca François Villon, poetul columnist reîntregindu-şi, cedând tentaţiei irepresibile, discursul paradisiaco-luciferic exact ca-n filosofia blagiană.
9. Ca să sintetizez, cumva, apodictic, transvaloric – pe deasupra (a)postilelor mele prefaţatoare – Dumitru Tâlvescu îşi sparge crusta protectoare, aceea care ascundea în seminţe propoziţii fetale doritoare să întoarcă lumina pe cale şi acceptă învierea din nemurire. Realitatea nudă evadează în basm (vezi „Îngeri la scaldă” – un poem închegat, rotund, organic, poetrix), iar poetul îmbracă haina vizionarului plăsmuitor de cosmogonii metasemiotice şi transretorice.
Poezia sa, da, subscriu, e un „depozit ars de doruri ce nu vor să abdice / din starea lor de îngeri ascunşi în sentimente”, „în altă lume, mai bună, tainic, să răsară”. Iar poetul cine-i şi ce-ar putea să fie? „Poet pierdut prin ierburi? Sau pustiu uscat ca o pădure pierită într-un lac?” Sau poet care nu mai revine la formă, lăsând-o să curgă, să caute albii, ca o arteră-n pârgă / să o soarbă nisipurile însetate ale fiinţei, care să redevină oază-n desfăşurare.
10. Dar ce-i cu acest nisip? Este deşertul de gânduri incinerate? Este materia cristalizată şi, deci abstractizată până la a nu mai semnifica deveninţa? În acest nisip mortificat ziguratele s-au întors pulverizate, „cărămizile au pierdut înscrisurile în umbra bibliotecilor”; „doar când şi când mai prind aezii / un cânt de dor purtat de vânt / hoinar printre dune”. „Cuneiformele trimit mesaje mute”, iar cel care „naşte oaze din cuvinte” este „duhul lor împerecheat cu fete morgana” (Ninire). Cât despre zeii înnecaţi şi descrişi a fi veseli, aceştia „în parnasul lor, cioplit din ceaţă / mai jos de neguri şi sigur mai în faţă”, „stăteau în tihnă la taifas şi beau nectar, ambrozie, apoi visau oţioşi şi absconşi”. Poema, dantescă, „Zei fără sentimente”, este capodopera cărţii, căci este antologică in integrum şi mă muşcă invidia că n-am scris-o eu. De aici încolo, volumul de poezii al lui Dumitru Tâlvescu vădeşte o maturitate, surprinzătoare elocinţă, eficienţă scripturală, autocunoaştere şi forţă autohermeneutică. „Pe câmpia plină de poezii / Îmi port versurile ca un melc / printre firele de iarbă ale poemului / încerc să pătrund / dincolo de treierătoarea criticilor / la marginea zonei fără erbicid a rimei” (Dorinţă).
11. Prin această „italienizare” a stilului său, Dumitru Tâlvescu îşi trădează ambiţia de a-şi devansa generaţia. În definitiv, ce şi cine să-i stea în cale? Aşa se face că, precum Giuseppe Ungaretti, poetul gorjean îşi provoacă cititorul la o lectură pur vizuală. „Zeii adună dintre minuni pe cele care topite-n aur sunt puse în altare / şi beţi apoi, mai mult cuprinşi de joacă / ei îşi trimit vestalele să zacă / în colţ de temple tainic, să rostească / gesturi solemne”. Poezia ca exerciţiu spiritual reflectă drama cuvântului de-a nu se putea bucura pe deplin de lumeitate.
Regăsim aşadar, împrumutate de la Ungaretti motivele vazei, al ţinutului inocenţei, al poetului hoinar, ca şi temele caducităţii, timpului omnivor, imaginarului folcloric. Astfel în „Napoli”, Wagner şi Nietzche „sub privirea stoarsă a Vezuviului / orbit în propria-i cenuşă”, par să realizeze că „timpul poemelor crude a expirat”. Ca atare, „sinele matur îşi numără solzii / în realitatea unui loc senin / în care visătorii fără întrebări / înoată împotriva curentului”. Dumitru Tâlvescu este un asemenea înotător flucid-fabulos şi apolinico-dionisiac împotriva curentului… postmodernist, fiind cu hotărâre şi eleganţă un transmodernist prin excelenţă.
Ion Popescu-Brădiceni
