În Grădina de(-)mentă, Ion Popescu-Brădiceni caută, cum a făcut-o în toata poezia sa, ceea ce aş tiparul arhetipal al lumii, al propriei existenţe şi al nume¬lui însuşi, găsit, iată, prin integrarea particulei Brădiceni, pe coperta volumelor sale, Scriitopia, spaţiul de identificare a unui poet care se descoperă în multiple ipostaze, începînd cu Narcis, “bătrînul de la fereastra cu pletele galbene” din poemul Cetatea-de-Aur, sub bolţile de cristal; prima cale prin care începe proba labirintului este aceea a evocării unui spaţiu fiinţial (“Zăpada de-afară e o pulbere/ fină din coaja mestecenilor/ descoperiţi de copilul ce-am/ fost pe-o vale tăcută./ Vorbirea-mi de-acum se pierde/ spre murmurul fînului în amintire,/ spre înălţarea privighetorii în ae¬rul/ reînnoit cu fiecare sunet căzut/ între maci”, scrie Ion Popescu-Brădiceni în poemul care deschide volumul), pe malurile Rîului Morii de Grîne şi de Poezie, de la Brădiceni, un loc de legendă din preajma Jiului, cu Tîrgul său, aproape de Hobiţa lui Constantin Brincuşi şi Tîrgu Cărbuneşti al lui Tudor Arghezi: “În inima Brădicenilor, reînvăţăm puterea/ viţei de vie./ Vinul desferecă norii de melancolie./ Casele, ca nişte piane, vibrează la/ adierea de vînt./ Dragă prietene, moartea se face crin din pămînt./ În inima Brădicenilor, firul de iarbă e liră./ Focurile, pe drumul spre cer, ca nişte/ transutopii se înşiră./ În Brădicenii mei, de lîngă casă,/ stau pe ierburi stelele şi cerul./ Greieri ţes din rouă şi mătasă/ rochii de mirese. Blînd, misterul/ Bistriţei se pierde în zăvoiul/ de ar¬gint al mamei./ Dar copiii/ care dorm, cuminţi, îşi lasă boiul/ să-l mîngîie Soarele. Cu viii/ şi cu morţii, cresc în noi brînduşi,/ primăvara, toamna. Pe ogoare/ cîntă neîntrerupt privighetoare./ Hai, să-mpărăţim aceste Uşi,/ să rămînem, pururea, ai Țării/ cînd atingem orizontul Mării” (Grădina de(-)mentă). De acolo, din Brădiceni, intră în poem, se trans-figurează o alee de sub crengi de măr, firele de iarbă, codrul de departe şi “avalanşele fructelor”, boabele de grîu, imaginea emoţionantă a părinţilor, a arhetipurilor în sens blagian, Mama (“Inima de muguri, bătrîneţea, mamă,/ e un fel de poartă la un sat de lut./ Ochii-ţi hieratici în zadar mă cheamă -/ nu mă pot întoarce tînăr şi recrut./ Că avui pe armă cîmpul şi cicoarea/ învestindu-mi lira, anii douăzeci;/ şi sub frunte spicul, şi a ta scrisoare,/ mamă, cu-al meu suflet îmi părea că treci./ Cerul ca basmaua ta pe buze rouă/ îmi lăsa sunîndu-şi poalele armurii/ şi-mi punea pe umeri palmele amîndouă:/ «mama ta-ţi trimite bani şi de-ale gurii»./ Și sub pleoape, mamă, îmi secau cuvinte:/ «îmi e dor de-acasă dar nu pot veni,/ gloanţele ca macii mă înving şi-aş vinde/ pe-o gutuie verde verbul a iubi»./ Și săpam în arbori dezgropînd fîntîna/ vieţii mele, gîndul ce-i tînjea răcoarea/ ca un fir de iarbă desfăcîndu-şi mîna/ şi lăsînd să-mi cadă în sărut scrisoarea”) şi Tata (“Dragă tată,/ de-aici, de pe lumea asta,/ îţi transmit/ că, de tine, mi-e foarte dor!/ Că, iată, chipul nu ţi l-am/ uitat şi că nu mi-e/ poveste ori mit/ să nu te reînviu/ cumva amărît/ că ne vom reîntîlni, totuşi,/ cu puţin noroc,/ pe lumea cealaltă/ – un loc transcendent,/ încăpător/ pentru toţi morţii/ pe undeva prin multivers”) din Fereastra (poem pentadimensional), dar şi Grădina de(-)mentă care izbăveşte, cum scrie poetul în Sincronicitatea cîmpiei și Poezia cuantică: (Grădina de(-)mentă e o altă Grădină a Plă¬cerilor, în parfum de iasomie şi “grai spuzit de stele născînde”, unde înfloresc, la timp potrivit, crinii, fantasma de pe straturile adînci ale memoriei, o prezenţă în absenţă, postapocaliptică sau, poate, Grădina pe care şi-o va fi făcut Cain după ce a găsit apă, săpînd cu mîinile goale în pustia unde a fost alungat din Rai.
Brădiceni e matricea literară, tiparul arhetipal al fiinţei e acolo, de unde, asemeni Jiului, curge poezia care intersectează orizontul mito-poetic românesc; poezia lui Ion Popescu-Brădiceni asumă cîteva figuri care fixează o constelaţie simbolică de unde creşte viziunea lirică în toate cărţile sale. Mai întîi, lupul albastru, lupul stelar care arată ființei calea salvării, în folclor (“Și-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte/ Ca să te spăimînte/ Să nu te spăimînţi,/ Frate bun să-l prinzi/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor/ Și el te va scoate/ La drumul de plai/ La-un fecior de plai”, consemnează C.Brăiloiu în “Ale mortului” din Gorj), dar şi în volumul lui Ion Popescu-Brădiceni: “Eram cu arhetipul meu în destinele lumii./ Un ochi căutam a cărui cornee/ era de cenuşă./ Un lup albastru care să mă conducă/ pe coa¬ma eternităţii/ către o nouă viaţă./ O oglindă pentru sufletul meu/ prizonier în propriul său inel/ aprins în alunecare/ să adun în ea iar la un loc/ toate închipuirile lumii -/ să le aştern pe drumul/ ce duce către dimineaţă/ ca să proptesc tulpinile soarelui/ să nu se mai clatine/ cînd vîntul le îndoaie alb/ între tipare/ întocmite pe-ales/ în rezonanţă cu dansurile Lucrurilor/ şi însuşirile Focului ce nu mai moare,/ aşa, de nebun./ Mie şi Lupului, umbrele/ ni se frîngeau în miraje/ Ceaţa se desprinsese de (pe) grilaje” (Poe¬zie cuantică). Apoi, într-o imaginară trinitate protectoare, şarpele, cuvîntul care “şuieră prin vie” şi cocoşul, vestitor al luminii şi duşman al forţelor întunericului, păzind, în lirica lui Ion Popescu-Brădiceni, porţile mitului: “cocoşul de la poarta de argint (ori de aur?)/ a Mitului: cucurigu ţipă cuvintele/ speriate de creasta lui cu nuanţe verzui;/ cocoşul fluturîndu-şi aripile străvezii/ ca sunetele din distilerii”. Cu faţa spre arhetipuri, cum spune, la poarta Mitului, iese din legende “getodacice” pentru a-şi scrie textele, în fapt, intră şi iese din mit ca dintr-o oglindă magică (“către logos vin din mit/ ca poet de sărbătoare,/ culegînd floare cu floare/ dintr-un miez nedezvelit”, scrie poetul în Ecuaţia cu cinci necunoscute), pentru a se regăsi în Scriitopia, spaţiul de identificare al unui poet “transmodernist”, de rasă hiperboreeană, între “stîlpii de gheaţă ai Nordului” sau, poate, de rasă rimbaldiană (“O să-mi pierd viaţa pin delicateţe,/ o să ies pe brînci de din gropi adînci”, scrie Ion Popescu-Brădiceni în primul poem al cărţii), într-o “melancolie nervaliană”, purtător de liră şi halebardă, căutînd nespusele poemelor în “străvechiul grai geto-dac şi străromân”; poetul e prinţul “cel scăpat din vrajă”, stăpînul din Scriitopia, în cosmosul de dinainte de cosmos, la Geneză:. “Mările aveau corăbii,/ Eu aveam gînduri perfide./ Mă-npungeau ca nişte săbii./ Scriitopia un vid e,/ Mările erou lichide,/ Pe sub nori înotau vrăbii./ Eu pluteam pe-oglinda clară/ Cu-o-ncîntare temerară”: vi¬ziunea poetului explorează ceea ce va fi fost înainte de vreme, cînd lumea era a Mumii lui Blaga: “Am lipsit de la Facerea Lumii?/ Azi, agăţat de poala Mumii,/ cad într-o tăcere adîncă./ Într-un tîrziu,/ de viu,/ mă transform,/ într-o stîncă;/ în jurul ei,/ mările dorm./ Eu năier, pe corabia-mi/ nevăzută,/ ehei,/ ca a piraţilor din Madagascar,/ retranscriu/ cu har/ o epopee;/ aceea despre Face¬rea Lumii./ Am primit-o/ drept moştenire/ de la strămoşii mei de idei,/ Ionaion şi Poieion,/ maeştri peripatetici/ în Grădina de(-) mentă” (Majordomul palatului). Vizînd “radicale primeniri” ale limbajului şi viziunii poetice, asumîndu-şi felurite ipostaze fastuoa¬se, voievodale, în poză romantică, într-o contemplare monarhică, după cum o numea G.Bachelard – Ioan Protagoras Bazileul, Ioan Întîiul, Ionaion din Eutopia, “heteronimii mei” -, Ion Popescu-Brădiceni este unul dintre reprezentanţii ai ceea ce va fi fiind resurecţia suprarealismului în poezia noastră de azi: stînd pe “muntele gravid cu fantasmele mele”, poetul împarte “emoţii supradistilate”, într-un “delir controlat clipă de clipă”, delirul metodic pe care îl cereau artei, în general, literaturii, în special, André Breton, Paul Eluard, Antonin Artaud, de Chirico, Salvador Dali, Ilarie Voronca, Gherasim Luca: “Ne-acoperă norii, aici, pe vitralii de catedrale, ne învăluie într-o nouă scenografie. Cei care plutesc ca pe sănii într-o iarnă a copilăriei stau confortabil în şezlonguri de aburi şi esenţe specifice rodirii perpetue. Muntele-i gravid cu fan¬tasmele mele, iar în peşterile-i întunecate, unul, Platon, se face că nu înţelege de ce propria-i meta-fizică suferă în lumină, de o excesivă imponderabilitate. Dar eu şi el «compătimim împreună», într-o Cetate ce-ar fi trebuit s-o înceapă Alexandru Machedon şi s-o termine Meşterul Manole chiar pe Jiul lui Litovoi şi al lui Constantin Brîncuşi. Dar n-a fost să fie. Între Cer şi Pămînt a lipsit acea kairotică sincronizare cu efect imediat. Grădina de(-)mentă care, părăsind-o un timp, se transformase într-un pustiu postapocaliptic, şi-a închis Portalul spre Celelalte Universuri: Astfel că bietele-mi versuri stau să ia foc, dintr-o clipă în alta, instantaneu. Și ce greu va fi să le răsădesc în Grădina Scriitopiei mele, în care domnesc, nemuritor, de la începutul Tuturor Lumilor Transimaginare” (În Scriitopia). Poezia din Grădina de(-)mentă este una a lui trans; Ion Popescu-Brădiceni scrie transmodern, transcîntec, transutopii, transstil, transcunoaştere, transarhei, transscriptori, transpersonalia, transpo(i)etic, transimaginar, translimbaj, transalfabet, un prefix semnificant, o cale pe care poetul speră să descopere “portalul” trecerii dintr-o lume (getodacică) în alta, a poeziei de azi, în ars poetica transpersonalia, cum spune sau modul de a da corp stelelor, cînd cel fără formă (în)fiinţează lumi şi uneşte regnurile asemeni lui Ion Barbu, cu poezia căruia Ion Popescu-Brădiceni are legături numeroase: “E poezia vrajă sfîntă/ şi patimă ce ne-nveşmîntă./ Ci iată cerbul cum invită/ la dans o umbră de răchită./ Ci iată melcul cum sărută/ pe umeri umbra de cucută./ Ci iată mîndra-mi cum îşi lasă/ deschisă bluza de mătasă/ de cerul tînăr şi sfios/ iar sînii-s fragezi şi miros/ a busuioc. E moale fînul/ în care şarpele-i stăpînul./ Dar măsurată-i vraja-n toate/ Un vis e-o poartă de cetate./ Un gînd: fîntînă răzvrătită/ şi nici o Stemă n-o imită” (Ecuaţia cu cinci necunoscute).
Ne strămutăm în ev voievodal, scrie Ion Popescu-Brădiceni, regăsind tema medievală, una dintre paradigmele importante ale (post)modernismului, în Sincronicitatea cîmpiei (în)chipuind un teritoriu miraculos, sub bolţi de cristal, al sorilor încă nenăscuţi, în invocarea şi adorarea lui Sabazios (“Sabazios, din pulpele tale auguste, înflo-/ reşte făptura-mi ambiguă, de-o viaţă/ îţi pierzi trupul cel alb printre ochii-n extaz ai seminţelor”), purtîndu-și fantasmele – nişte “fantaşti arlechini”, Arald, regele-păun, Prinţul Marigold, Călugărul-în-albastru, Abrasax şi “ucenicul său Arald, tînăr rege în Hiperboreea, demn urmaş al lui Ioan Întîiul, cel din primordii în prima zi de Academie”-, în Cetatea-de-Aur, între “îngheţate amurguri şi misterioase păduri mereu învăluite în ceaţa Nordului”: o cetate medievală a cărei poartă e visul, păzită chiar de poetul ce poartă lira şi halebarda. Ion Popescu-Brădiceni e un poet care uneşte contrarii, orfismul şi suprarealismul, de exemplu, mereu răzvrătit, intrînd şi ieşind din mit pentru a regăsi, acolo, sintaxa poemelor sale.
Ioan Holban
