1. Meditații secrete
Liviu Ioan Stoiciu îl consideră pe Valeriu Bârgău poet vizionar. De altfel, ambii sunt mari poeți contemporani și mi-au fost și-mi sunt buni amici!
Valeriu Bârgău, autor de cărți profetice, într-un limbaj poetic densificat cu simboluri, aluzii, metafore, alegorii, alambicate în cântece de substanță (senzații, emoții ca motoare ale propriei biografii), se comportă escatipic (adică apocaliptic – n.m., I.P.B.).
Ține un jurnal al unei „realități coclite”, „putregaiul unei lumi în extaz”, ori redactează, solitar, cronici și elegii „contemplând starea de gravitație”, dar și „ferestrele viitorului”, după ce va avea loc sfârșitul lumii.
Optzecist de prim plan, Valeriu Bârgău scrie de ipso et de facto „meditații secrete”. Una din ele se intitulează „O voce” și o citez ca atare, drept <<ars poetica>> exemplară: Flăcări mici. Meditații secrete. Urletul eliminat din alfabet. Noduri în palmă. Martorii devin atenți. Sub ulmi fabricăm (noi, poeții optzeciști – n.m., I.P.B.) versuri din sabie și flacără pe spirtieră. Trăim în reculegere. Ne emoționăm. Disprețuim. O voce ne zidește de vii pe locul nostru” (Bârgău, 2013, p.116).
2. Cartea Interioară
Cartea pe care o posed e o antologie bilingvă (româno-engleză – n.m.), tradusă de Mariana Zavati Gardner și John Edward Gardner, în 2013 și apărută la Editura Călăuza v.b. În 236 pagini. Mi s-a părut lămuritoare stilisticoliterar și am încercat să-i asigur un comentariu adecvat. Căci Valeriu Bârgău e un substanțialist și un senzaționist redutabil. Pârghiile scriiturii sale sunt: însuflețirea texto-poemei, poezia de trebuință comună, câmpul vocii auctoriale, mithosul redescoperit elegiac, emoția sugrumată, cenușa arhetipală (asemenea mie în „Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul. Cenuși arhetipale”), energiile resurecționiste, faustienele, „viața elementară în roșu”, „cuvintele din grădină” (precum ale mele din „Grădina de(-)mentă”), „făpturile în nisip” ș.a.m.d.
Iscodind adâncul, Valeriu Bârgău, postmodernist prin excelență (dar descendent din expresionism – n.m.), își țese pânza semantopoetică precum păianjenii suprarealiști funcționali (vezi Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă – n.m.), ca apoi să închidă ochii ca să vadă dinăuntru moleculele reci din sânge de animal; ca și Mircea Bârsilă, în „Vise Reverii Vedenii” identifică „o vedenie care se scufundă în apă: un tors de femeie tristă pe o plajă descoperită în cer” (imaginea e specifică lui Valeriu Bârgău, ea făcând să coexiste reflexivitatea fantasmatică cu melancolia zenitnadirică precum la Ion Barbu și Ștefan Augustin Doinaș, stări ce-l umplu de beatitudine, în fața unui „tablou” (care survine theoretic precum o subspecie transpastelică – n.m.) „cu femeia și pruncul frumos ca un zeu”. Estimp „norii fierbinți vântură bezmetici curtea interioară, iar poetul, ca și Ezra Pound, privește „în adâncul din spirala vârtejului”.
3. O gravură originară
Valeriu Bârgău „destramă viziunile” „alegând intens și cu spaimă otrava din materia bine organizată”; de unde rezultă că, poetic vorbind, postmodernismul glisează, salutar, spre transmodernism, unde – citez – „viața sub forma unui pahar de cristal e lucrul cel mai universal”, iar pe „podișul de senzații”, vieții, îi cercetează „arhiva din plăcuțe subțiri de molecule”. La tot pasul evenimentele caută să-l scoată din minți, dar poetul citește mai departe în arhiva respectivă, galbenă, ca și cum ar bea apă „dintr-un izvor descoperit sub talpa de mâl a oceanului”; creează „o mie de reflexe timpurilor noi după timpurile vechi.”
La o adică între viață și vis (citez: „visând într-o noapte piramida lui Keops”), Valeriu Bârgău are reveria oglinzii concave la lumânare, ceea ce înseamnă regresiunea în primordii („Cineva sufla în lumânare și lumina se retrăgea încet într-un minuscul punct”, acela desigur al big-bangului facerii poeziei, al eternei reîntoarceri la origini, la „fiat lux”; flacăra unei lumânări ne sugerează o „gravură originară” a scriitorului la lumina lămpii (care fost-a în eon și Eminescu – n.m.); iar gravura are doi poli: polul lămpii și polul paginii albe; și Mallarmé trăia într-o gravură similară: „limpezirea deșartă a unei lămpi / asupra unei goale hârtii pe care albul o apără”; la Bârgău, „coala albă” e substituită metaforesc cu „oglinda concavă” („regresus ad inferos” – n.m., I.P.B.); Bachelard mai crede că lumânarea îi prilejuiește poetului „cufundarea într-o străvezie poveste”; că „scriitorul știe că sufletele sensibilizate la realitățile poetice primordiale îi vor citi opera literară” (Bachelard mai crede că lumânarea îi prilejuiește poetului „cufundarea într-o străvezie poveste”); că „scriitorul știe că sufletele sensibilizate la realitățile poetice primordiale îi vor citi opera literară (Bachelard, 1994, p.113).
4. Motivul mioritic și săgețile simbolurilor
Dar să-mi continuu lectura, care începe să-mi rezerve alte înțelesuri profunde: senzațiile îi vin poetului din cosmos „sub formă de pară precum în evul mediu semnele de blocare a timpului; valoarea memoriei e aceea a „Siracuzei asediate”; având nostosul șlefuirii, ca ultimul bijutier, a cilindrului și a sferei” „refuzând să bea apa redusă de cetățeni în hârdaie de piatră”, cât e viu, poetul își scufundă trupul slăbit în apă și ochii în cerul de deasupra; are sentimentul că devine sediment al propriilor gânduri și că privirea îi e – citez: „precum un sânge vâscos revărsat asupra ideilor” poetice; ca într-un splendid poem, autoreferențial, să ne ofere încă o artă poetică sub formă de „cântec despre substanță: „Descriu un peisaj ireal, o insultă de substanță. Pe întinsul mării sărate din rană plecând precum imaginația din poemul scris la douăsprezece noaptea. Nu mai știu unde sunt eu și unde poemul meu cu lyră” (Bârgău, 2013, p.54).
În privința memoriei, Henri Bergson afirmă că transportat pe terenul memoriei, poetul cuplează lecția cu lectura, adică două memorii independente; acestea contopesc recunoașterea intelectuală a unei percepții deja trăite și imaginată cu cealaltă care se repetă și o înlocuiește pe cea dintâi (Bergson, 1996, pp. 69-70); același aspect îl denominează surrealist în alt cântec despre substanță: „Numai memoria mă recunoaște când asud aplecat asupra metaforelor leneșe ascultând cântecul de leagăn al poemului, pulsațiile mecanice ale cerului, somnul încărcat de vise ale ființei. Numai memoria e solidară camera obscură, cutie neagră în care ne îmbăiem. Acolo, am plâns și am supt întunericul luminat”. E admirabil acest text, căci el racordează pe Blaga, invers, la Dosoftei, adică prezentul la străvechiul plâns metafizic dosofteian, performanță metapoetică; astfel poezia e „zidul de care ne lovim ca de o ușă dublă a ființei” iar dincolo de el „suntem, noi, contemplativi, suferinzii sculptați fără semnificații pe o piatră-poem”; asta fiindcă semnificațiile le diseminează doar cei aflați dincoace „în cele două încăperi (unde) sunt ventuze puse și flăcări mici piuie, se opresc între două cuvinte” și altfel dau naștere metaforei de tip baroc; „în dreptul inimii, din ou, se aude un râs și un plâns homeric (deci râsu-plânsu’ lui Nichita Stănescu”); pricepem deci că poemele lui Valeriu Bârgău sunt cumva niște fragmente de epopee dezgropate de „săgețile simbolurilor pornite să sape doi coți în pământ”.
Recroind motivul mioritic, Valeriu Bârgău, „cu urechea aplecată la preschimbarea naturii” „stând pe banca din parc simte în preajmă un crez poetic” iar deasupra capului are un abur care-i desigur, poezia, astfel capul său e athanorul în care, poetul-alchimist, produce, adică, pe „sora sa poezia”.
Asemenea grecilor, Valeriu Bârgău scrie „lucrări temerare” „celebrând molcoma flacără precum cărțile de cântare”. Poezia pe scaun adormită, visând să devină cuvânt prin schimb în natură cu bătrânul său creier”, nu-și retează „cordonul prin care realitatea se hrănește copios din vis”; dimpotrivă – exclamă protagonistul karatist – ce-i mai frumos decât, ieșind din peisaj, să te eliberezi de real ca să ai acces, ca spirit, la „tenebroasa și profunda unitate” și să conștientizezi că imaginea este o pură creație a spiritului; e forța magică a principiului identității (Raymond 1998, pp. 256-257); evident să exclami automat: „Să privești energiile visului, să te minunezi de peisajul adânc”; „o voce mi s-a închinat cu tâlc oprind aerul să se dizolve” (e vocea eului afectiv-literar-inventiv); această voce a scriiturii simultană cu cea a discursului liric pe care el însuși se cristalizează în aceeași secțiune de timp; citez exactitudinal: „O voce mai veche peste o voce mai nouă lacomă și înfrigurată hrănindu-se cu iarba de pe stele” (Bârgău, 2013, p.82).
Cântecul straniu – fără de vreme – al poemului” are „vinișoare subțiri”; iar poetul se exprimă autobiografic-emoționant-sublim”: „Zac în fața acestor vinișoare de sânge. Le-aș săruta – dar nu mă încumet – sunt atât de fragile. O ploaie subterană de meteoriți mă împunge s-o fac iar eu n-am curajul să umblu cu degetele goale în etherul acestor vinișoare subțiri. Mă întreb dacă aceste vinișoare subțiri vor fi calcinate de trecerea timpului din șirul de litere” (Bârgău, 2013, pp. 86, 88). Va rămâne „O părere mai grea decât realitatea / E o părere poetică” prin care poetul respiră și dă nume lucrurilor „cu o carte de Dostoievski sau Baudelaire în mâini privind șirurile impresionantelor litere”.
Bibliografie:
• Valeriu Bârgău: Apocalipsa după Valeriu / The apocalypse according to Valeriu; versiunea în limba engleză de Mariana Zavati Gardner și John Edward Gardner; Editura Călăuza v.b., Deva, 2013;
• Ion Popescu-Brădiceni: Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul. Cenuși arhetipale; Editura Pim, Iași, 2018;
• Ion Popescu-Brădiceni: Grădina de(-)mentă, colecția Bibliofil / poezie contemporană; Editura TipoMoldova, Iași, 2017;
• Serge Fauchereau: Introducere în poezia americană modernă; traducere, prefață și tabel cronologic de Ștefan Stoenescu, Traducerea versurilor de C. Abăluță și Șt. Stoenescu; notă bibliografică de Teodor Vârgolici, B.P.T., Editura Minerva, București, 1974;
• Mircea Bârsilă: Vise Reverii Vedenii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022;
• Gaston Bachelard: Flacăra unei lumânări, traducerea Marina Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994.
Ion Popescu-Brădiceni
