Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea. Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi îmbogăţesc întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister.
Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu să spintec nemărginirea, şi-aprins în valuri de lumină să joc. Nu vrei să-mi spuni nimic. Ca să te aud mi-am lipit de glii urechea şi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie sgomotoasă.
Gorunule din margine de codru, când zac la umbra ta, mă-nvinge, cu aripi moi, atâta pace.
Mugurii unui vlăstar primăvăratic îmi zic: “Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar”.
Soarele în răsărit – de sânge-şi spală-n mare lăncile , cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o fiară.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună.
Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om, pribeagul, nu ştia să plângă. Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete – lacrimile.
Eu am crescut hrănit de taina lumii şi drumul meu îl ţine soarta-n palme.
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb: De unde-şi are raiul – lumina? – Ştiu: îl luminează iadul cu flăcările lui!
Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!
Femeia ascunde sub pleoape-o taină, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.
Frumoaso, ochii tăi sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi, acoperind pământul. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea.
O, inima: îmi strigă că peste veacuri lungi şi goale şi pustii, Dumnezeu se va-ndemna să fac-o altă lume şi-o omenire din neamuri mari de zei.
Lin – picuri de lumină şi stropi de pace – cad necontenit din cer şi împietresc în oameni.
Strălucitoare-n poarta raiului sta Eva şi visătoare muşca din mărul, ispita şarpelui. Un sâmbure căzu-n ţărină şi au răsărit alţi meri prin şirul lung de veacuri. Din trunchiul unuia, fariseii meşteri ciopliră crucea lui Iisus.
Lumina şi păcatul îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine.
O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie/ de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul/ şi-ţi va răpi petalele şi zorile/ lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii.
Selecţie: Romulus Modoran
