Cu puţin timp în urmă, am auzit pe cineva vorbind despre viaţă ca despre un chin, ca și ceva inutil. Să nu mai vorbesc despre cazurile de suicid, bizare şi de neînţeles, care m-au cutremurat tot timpul. Toate astea m-au forţat, m-au determinat să scriu această „Pledoarie pentru viaţă”. Viaţa, această unică, miraculoasă şi fascinantă realizare a Universului, nedefinit încă, în care trăim, sau creaţia divină a aceluiaşi Univers, prin înţelepciunea şi puterea lui Dumnzeu. Viaţa, acest atribut determinant al existenţei sălăsluieşte miraculos, de câteva milioane de ani, în timpul şi spaţiul, nedefinite, ce dau contur imaginar Universului. Nimeni nu a trecut prin viaţă fără griji şi probleme, care sunt inerente, dar cum viaţa este unică, nu o putem trăi de două ori, trebuie să trecem orice obstacol cu credinţă şi încredere, chiar dacă de multe ori ne chinuim. Nu trăim degeaba, cum spun unii! Tocmai unicitatea vieţii ar trebui să ne îndemne să o trăim din plin, să ne bucurăm de ea cât putem. Este frumoasă viaţa, dar trebuie să o preţuim şi să o trăim frumos. Orice piedestal pe care vom încerca să ne urcăm, spre a ne dovedi superioritatea de orice fel, se va dovedi din nisip. Toţi avem nevoie de ceilalţi, nu putem trăi unii fără ceilalţi. Buni sau răi, inteligenţi sau mai puţin, bogaţi sau săraci, fericiţi sau mai puţin, tuturor ne este dragă viaţa şi trebuie să ne bucurăm cu toţii de ea. Viaţa ne aduce fericire tuturor. Fericirea este la fel de mare şi pentru cel bogat şi pentru cel sărac. Fiecare se bucură de valorile şi bucuriile sale. Fericit e săracul căruia i s-a născut un fiu, fericit e cel ce a pus piciorul pe lună şi fericit e cel ce şi-a cumpărat un avion. Să nu privim pe nimeni de sus, iar dacă cineva are nevoie de ajutor să o facem. A face bine este o însuşire a oamenilor valoroşi, a celor cu principii sănătoase. Să nu tratăm pe cineva ca fiind un nimeni, fiecare are locul său, nu ocupă locul altcuiva. Fiecare avem nevoie de linişte, de o strângere de mână, de o vorbă bună, de iubire. Să nu uităm asta. Precum rănile sufleteşti, rănile provocate de unii şi alţii dor, dar trebuie să le găsim o vindecare prin înţelegere şi iertare, doar trebuie să dovedim că suntem oameni nu animale. Fiecare greşim, dar totul este să nu perseverăm în greşeală, ceea ce este grav. Să iertăm greşelile altora, să le dovedim că suntem mai buni ca ei, mai umani. Ura nimiceşte sufletele celor care o întreţin. Viaţa are şi un mare secret, ne părăseşte când vrea ea. Ca o paranteză, trebuie să remarc că moartea este opusă vieţii, fiind singura formă misterioasă de stopare sau de „transfer” (cine ştie!?) a existenţei umane, în alte planuri, lumi paralele. Moartea se respectă, nu se lasă cumpărată de nimeni, este deopotrivă pentru toţi! Tocmai de asta, nu trebuie să lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, fără să ne fi bucurat cu adevărat de ea. „Ce repede se face târziu în această viaţă”, spunea cineva, şi mare dreptate avea. Nu trebuie să lăsăm micile sau marile bucurii ale vieţii, doar cu dorinţa acumulării de bogăţii. Aceste bogăţii sunt deşertăciune, dacă nu reuşim să trăim frumos, bucurându-ne de rude, prieteni şi de natura înconjurătoare. De ce nu înţelegem că ne naştem goi şi plecăm cu ce avem pe noi, lăsând totul şi întristare pentru unii. Eforturile fără limite şi linişte, răutatea şi stresul acumulat lasă urme profunde care ne vor costa. Trebuie să lăsăm ura şi invidia, să ignorăm răutatea şi invidia unora. Când ura încolţeşte în suflet uităm să trăim, să iubim şi să fim fericiţi. Ura ne acaparează întru-totul, devine sclavul răutăţilor noastre, care ne macină viaţa până la epuizare.
Trăim mai frumos când ne deschidem sufletul pentru iubirea semenilor, de a căuta să facem bine şi atunci când nimeni nu ne cere asta. Doar aşa trăim cu adevărat, când suntem de folos şi altora. Trebuie să ne resemnăm cu ideea că suntem cu toţii răi în sufletul altora. Să ignorăm această răutate a semenilor. Ne dor denigrarea unora şi răul pe care ni-l fac, dar trebuie să avem înţelepciunea de a trece peste orice. Dacă ne supărăm sau răspundem provocărilor putem pierde mai mult. Preţuid viaţa, ne preţuim pe noi ca oameni. Omul este cea mai inteligentă fiinţă creată în laboratoarele Universului şi care reuşeşte, încet, încet să-i descifreze tainele. E adevărat, de multe ori înţelepciunea ne vine mai târziu, când viaţa e cam pe sfârşite. Atunci, abia atunci o preţuim mai bine, dar, de multe ori este prea târziu. Să nu ne căţărăm pe un munte de bogăţii, să rămânem cu picioarele pe pământ că nu se ştie cât de aproape sau departe e sfârşitul! Să nu ne considerăm deasupra tuturor şi să lăsăm înţelepciunea să ne conducă pe un drum pavat cu bune intenţii. Să fim moderaţi şi îngăduitori cu tot ce se întâmplă în jurul nostru, imaginea de om trebuie să dăinuie dincolo de fiinţa biologică. Să nu uităm, să nu uitaţi niciodată: „Ce repede se face târziu în această viaţă!”
Maria Gh. VULPAŞU
