„Cleptomanii”, romanul Victoriei Stolojanu-Munteanu (997 pagini, prefață de Paula Romanescu, Editura MJM, Craiova, 2023), este o saga de familie și o cronică a societății românești de dinainte și de după așa-zisa revoluție din 1989, dar și o imagine, asupra căreia nu se insistă pe spații generoase, ci punctual și accentuat, a unor evenimente istorice internaționale din trecut care au inspirat și stau la baza creării unor contexte prielnice pentru noi conflicte, așa cum este războiul actual dintre Ucraina și Rusia, și pentru dorința unor dictatori de a reseta lumea după propriile reguli, care să-i avantajeze.
Victoria Stolojanu-Munteanu povestește alert, incisiv, fluent, luxuriant, rațional, emoțional, adeseori hiperbolic pentru a evidenția fațetele mai mult sau mai puțin ascunse ale realității și pentru a produce reverberații puternice în mintea conducătorilor și a celor mulți, indolenți, privați de inițiativă. Aduce în desfășurarea acțiunii modele pozitive și negative, cercetează cu acribie și cu mirare ceea ce a fost și reflectează asupra a ceea ce este și va fi dacă…, marchează cu tușe groase tarele (ale omului, ale unui popor, ale lumii) dorind să contribuie astfel la corijarea lor și cerând solidaritate/iubire între semeni, denunță neajunsurile sociale, economice, politice, sanitare, culturale etc. separând adevărul de minciună, oferind nenumărate povestiri care au în centru moralitatea sau imoralitatea. 
Naratorii multiplii povestesc dintr-o suflare, luându-și vorba din gură, cum se spune, trecând peste rând, apelând la un discurs introspectiv, onest, adesea cu scop eliberator.
Pentru a-și demonstra revolta/dezacordul față de drumul eronat pe care omenirea insistă să-l parcurgă, Victoria Stolojanu-Munteanu recurge la o alegorie cel puțin interesantă: Speriată de viitorul pe care îl află dintr-o previziune proprie, mama (arheul) decide să amâne nașterea celor doi copii ai săi, Sorana și Lundel, care în plan metafizic („într-un univers paralel, atemporal”) sunt de fapt Soarele și Luna, cei doi aștri importanți pentru planeta noastră. În acest plan transcendental, cei doi copii rămân protejați de uterul mamei zeci de ani: Sorana (Soarele) timp de 50 de ani, iar Lundel (Luna) 43. În plan real, nașterea poate avea loc doar în două spații/localități cu nume mai mult decât elocvente și care dau fiori: „Mama Dracului” și „Piața Neagră”. Nu-i vorbă, că și așezarea de unde vine mama Paraschiva – profesoară măritată cu un bărbat aproape analfabet, de unde și neînțelegerile permanente dintre ei – se numește Târgu de Porci. În acest context, mai potrivită pare Piața Neagră, „care este mai aproape de Bulbuceni, de părinți”. Extrapolând, ne putem imagina la ce s-a gândit romanciera: că lumea toată este un târg de porci, unde omul își vinde semenul. Rațiunile pentru care individul uman face acest lucru sunt diverse, dar toate implică până la urmă fratricidul, sângele celuilalt. De aceea Paraschiva, chiar la sfârșitul travaliului, după ce Dumnezeu invocat îi arată viitorul, exclamă: „Nu, nu voi naște! Copiii mei nu vor suge lapte-sânge! Începe foamea! Foamea e mai rea decât moartea! Tot mănâncă bărbatu-miu așa mult că și-a mâncat și prețul!” Dorința ei are anvergură planetară, femeia tânjește la o ordine divină, în spiritul dreptății, al libertății, al binelui și al frumosului, pentru că „Pământul” este „forat cu sonde, încât se cutremură din toate încheieturile, și bătut cu bombe barice de războinici, iar de parteneri sexuali, cu copii avortați”, și, de asemenea, este „o stea decăzută de unii, ce-o fi mai rău, nebuni sau hoți, ca să le zică pe nume, că tot îl poluează și i-au luat dreptul de a susține darul mare primit de la Creator încă de la facere – lumea cu imposibila luptă de zi cu zi a oamenilor doar cu firea, cu sângele”. Și cum aștrii o cunosc pe Paraschiva cât e de „judecată și tenace”, Pământul face pact cu Soarele și Luna, cele care au văzut viața oamenilor „petrecută în timp între războaie”, „să se întrupeze în ce le e drag și să stea acolo până va fi el (Pământul, n.n.) mulțumit de rezolvările revendicărilor pe care le va face cunoscute pământenilor. O să îi strige pe aștri când va auzi războiul amuțit. (…) Dispar de pe cer Luna și Soarele și se întrupează în cei doi copii captivi în interiorul Paraschivei, Sorana și Lundel”. Fără soare și fără lună, urmează diminețile „cu soare-apune”, „pandemia climei”, „resetarea alimentară, sexuală”, iar „noua ordine mondială” este întocmită de „putregaiuri” care „luminează mai puțin decât licuricii”.
În plan real, Sorana și Lundel sunt nevoiți să crească și să se formeze în această lume întoarsă pe dos: Sorana, foarte deșteaptă, va trece prin depresie și prin muțenie (ambele stări relevă inadaptarea ei la lumea în care trăiește), iar Lundel este „recalcitrant” și „pe el tot răul îl favoriza”, cei doi frați suferind un „complex de rivalitate, precum Cain și Abel”. Relevant pentru imaginea actuală a omenirii de azi, care nu pare să se fi îndepărtat prea mult – nici rațional, nici emoțional – de fiii primilor oameni, Adam și Eva! Fiecare dintre cei doi fii ai Paraschivei, care nu întâmplător este profesoară, o învățată așadar, capabilă să discearnă științific, estetic, etic, religios etc., are câte doi copii, prilej pentru autoare să ne pună în fața ochilor minții o multitudine de imagini dense cu oameni, caractere, situații, istorii și istorioare, nădejdi și deznădejdi, stări și senzații, stereotipii, prejudecăți, abulie și ambiție (de cele mai multe ori nocivă dacă nu și deșartă) ș.a.m.d. Sunt foarte multe personaje și nume în carte. Impresia de real se menține și cu apelul la personalități naționale și internaționale – Emil Brumaru, Slavici, Claude Debusy, Jean Marais, Napoleon, Hitler, Mihai Viteazul, Papa Francisc, Putin, Makarenko ș. a. – și la alte entități, cazuri: „La țigănci” (aluzie la nuvela lui Mircea Eliade), Muzeul „Lincoln”, Titanicul, Dracula, Mariupol, FMI, SRI, UEFA, FIFA, MOSAD, KGB, CIA, JAI, Consiliul Papal, cazul stimulatoarelor cardiace refolosite difuzat de toată mass-media ș. a. În acest „întuneric generalizat” continuă o înrăutățire a ființării lumii. „Cleptomanii” sunt peste tot, deconspirați sau nu, bănuiți sau nu, desfășurându-se cu nepăsare în fața lumii sau ascunzându-se. Autoarea are inspirația să găsească un numitor comun al acestora, să-i alinieze la un zid și să le pună aceeași etichetă: „Hoți de zile. Și de iubire”. Este o sinteză a răului uman manifestat. A răului de azi. Un azi perpetuu și parcă imuabil. Oamenii cu mințile pervertite, iubitori de sine, fac rău celorlalți chiar dacă în diferite feluri le este afectată chiar propria existență, chiar dacă neomenia lor va duce la propria cădere.
Impresia cititorului este că Victoria Stolojanu-Munteanu, infatigabilă și demnă de admirat, a dorit să facă o radiografiere exhaustivă a tot ce îl poate interesa pe omul de azi, dar și pe cel de mâine, care ar putea să-și dorească vindecarea/ salvarea și să aibă într-adevăr inițiativa și metodele potrivite. Finalul este o pledoarie a divinității, înțelegem, pentru nașterea acestor fii ai Paraschivei, pentru că lumea trebuie să meargă înainte până când se va deștepta. Iar până atunci, „sunt instituții pentru probleme! Este și pușcărie, și spital psihiatric. Și-apoi, Dumnezeu se arată doar nebunilor”. Ca să nască, are și Paraschiva două condiții: „dacă ziceți că sunt crescătoare de stele, copiii mei, ciocnire de lumi și nu e nimic rău în asta, fiindcă urmașii lor trebuie să știe de unde au pornit…: încetați războiul! (…) Dacă este acest război, duceți-l între minți!”, iar a doua: „Să nu dați foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (inspirată dintr-un vers din Scrisoarea III, prin care Eminescu cerea contrariul ). Asta poate pentru că, într-un fel sau altul, noi/ai noștri trebuie să ne recunoaștem greșelile, neputințele și lașitatea și să ni le trecem prin filtrele necesare pentru a ne întoarce la minunea de a fi „om”. O lecție mare cât cartea de o mie de pagini a Victoriei Stolojanu-Munteanu.
Diana Dobrița Bîlea
