Pledoarie pentru drumeţia de iarnă

560

Şi în aceste zile, o incursiune prin zona submontană a Gorjului, pe zăpadă, are farmecul ei.

Neaua ce s-a aşternut şi, nu în ultimul rând, feeria pădurilor înveşmântate în mantia albă au constituit tot atâtea motive pentru iubitorii naturii din această perioadă de a evada, fie şi pentru câteva ceasuri, în decorul hivernal aşternut pe meleagurile Jiului de Sus.
Principalele rute ale Gorjului, curăţate de instituţiile de resort, m-au determinat să fac o tură pe sub poalele Vâlcanului, de-a lungul a ce mai este cunoscut drept „drumul mic de sub munte”, în comparaţie cu traseul din umbra Parângului (cu al său Parângul Mare cunoscut pentru frumuseţea sa drept Acoperişul Olteniei – cel mai înalt vârf din Oltenia şi al cincelea din ţară).
În pofida celor care preferă perioadele estivale şi o excursie ori drumeţie prin peisajul feeric al anotimpului hivernal are frumuseţea sa. Atmosfera curată, peisaje ce te pot lăsa la „cu gura căscată” şi, nu în ultimul rând, atmosfera de iarnă, din locurile aflate de o parte sau alta a Parângului şi Vâlcanului, revigorează organismul şi produc acea încărcare a bateriilor de care vorbeşte toată lumea. Păcat că la noi o parte din popasurile ori cabanele de sub Vâlcan s-au desfiinţat, din motive mai mult sau mai puţin cunoscute, şi aici primul care îmi vine în minte este complexul de pe Sohodol (Bucium parcă se chema unde se organizau frecvent revelioane, banchete şi nu în ultimul rând concursuri de orientare ori turism specializat să nu mai vorbim de frumuseţea locurilor ori importanţa fenomenelor carstice la nivel naţional şi nu numai).
Mi-am adus aminte că prin aceste locuri şi puţin mai departe (la Boroşteni) există peşteri unde s-au descoperit printre cele mei vechi urme ale locuirii oamenilor din Europa, precum şi pe Sohodol, într-o cavernă (nu o să spun eu unde dar este cunoscută specialiştilor) unde există, spun unii, cele mai vechi desene rupestre tot din Europa. De multe mii de ani, „Vânătorul Neolitic” cum este cunoscut desenul, veghează asupra văii, măsurând scurgerea timpului unde secolele sunt adesea unitatea de bază. Or să întrebe, poate mulţi, de ce nu se face cunoscut locul pentru a putea fi vizitat? Nimic mai simplu de răspuns. În spiritul tradiţiilor noastre mioritice, pe lângă vizitatorii de bună credinţă, or să apară şi o groază de „cocalari” care or să vrea, musai, să pună ei mâna ori să dea cu degetul, iar dacă s-ar putea, chiar să ia o bucăţică să o ducă acasă. Şi atunci, în cel mai scurt timp, din desenul făcut cu mult timp în urmă, poate de un vânător ce a avut noroc la vânătoare, ca un semn de succes ori de venerare a spiritelor acelor vremi s-ar alege praful.
Dar, haideţi că ne-am depărtat de subiectul nostru. Chiar dacă vremea este rece, iar stratul de zăpadă poate constitui un impediment la deplasare, să nu ne speriem de o excursie, fie şi de câteva ceasuri în decorul hivernal.
Cu siguranţă, dacă vor fi respectate legile nescrise ale muntelui, ne vom doza traseul şi implicit efortul după posibilităţi, mica noastră ieşire în natură ne va revigora şi, nu în ultimul rând, ne va face să ne simţim mai încărcaţi energetic pentru o bună perioadă.
Iar dacă vom prinde atmosfera clară vom realiza şi nişte imagini pe care le vom revedea la vară, în perioadele caniculare, şi atunci, cu siguranţă, că ne vom simţi mai răcoriţi.
Mugurel PETRESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here