Denumire ştiinţifică: Rumex patientia.
Denumire populară: dragomir, măcriş de grădină.
Prezentare. Ştevia – plantă din familia poligonaceelor – este o erbacee perenă ce creşte frecvent în flora spontană a României. În partea superioară, tulpina de ştevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu peţiolul consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roşu-palid sau roşu-vişiniu. Puternică şi înaltă, ştevia creşte până la doi metri. Pentru nevoi alimentare se culeg frunzele tinere, primăvara, perioadă în care se dezvoltă doar frunzele de la bază. Ştevia se consumă ca atare, în salate, dar şi sub forma unor preparate culinare, după gustul şi imaginaţia fiecărui bucătar.
Valoare medicinală au în special rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când perioada de vegetaţie s-a încheiat, precum şi seminţele. Ca preparate medicinale se face infuzie, decoct şi cataplasme.
Substanţe active importante: vitamina C, în cantitate semnificativă, acid tartric, acid oxalic (oxalaţi) şi săruri minerale.
Întrebuinţări. Salatele, ca preparate naturale, adică ştevia nefiartă, au proprietăţi depurative, tonice şi diuretice. Consumul de ştevie este indicat mai ales în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Având proprietăţi depurative, ştevia curăţă organismul de toxinele acumulate în timpul iernii, fiind folosită în curele de primăvară. Are influenţă asupra organismului, ştevia contribuind şi la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, pe vremuri fiind apreciată şi ca un antiscorbutic important. Capacitatea şteviei de a combate scorbutul trebuie luată în considerare şi în zilele noastre. Ştevia mai este recomandată şi în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalină. Preparatele din rădăcină de ştevie au eficienţă în tratarea unor boli de piele precum pecinginea şi bubele dulci, epuizarea fizică şi nervoasă, reumatism, gută, insuficienţă hepatică, icter, infecţii ale pielii.
Decoctul din seminţe e folosit ca laxativ, ori ca purgativ. Tot ca purgativ este utilizată şi ştevia stânelor sau măcrişul cailor (Rumex alpinus), o specie de ştevie care creşte îndeosebi în zonele montane, pe locurile unde-au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ştevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma unui rizom, efecte medicinale având acest rizom şi rădăcinile sale.
Se consumă. Ştevia rămâne cunoscută pentru faptul că este o excelentă mâncare de primăvară, cu efecte importante în combaterea toxinelor şi resuscitarea organismului după perioada iernii. Efectele sale medicinale – puternice sau mai puţin puternice – nu fac decât să amplifice plăcerea de a o consuma ca o mâncare nouă, la începutul primăverii.
Contraindicaţii: Medicii specialişti în fitoterapie spun că preparatele pe bază de ştevie pot crea probleme dacă sunt luate în cantitate mare, îndeosebi în cazul preparatelor obţinute din rădăcină şi din seminţe. Ştevia şi rădăcina de ştevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor şi bolnavilor cu suferinţe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi.
ION PREDOŞANU
