Piţărăii de Suflet – de Ion Căpruciu

234

pitaraiiDe Piţărăi ne pregăteam cu mult înainte. Şi la pregătiri, trebuie să recunosc, participau, în egală măsură, toţi membrii familiei. În primul rând mama, care pregătea săcuiul. Ce săcui, ditamai traista în care să intre cel puţin o sută de colaci.

Şi ce colaci, cât o jumătate de pâine de asta de-acum, făcuţi în casă. Şi chiar dacă erau de secară, din făina măcinată la morile de apă de pe râul acesta al nostru, care mai curge şi azi, dar care parcă plânge după morile ce le ducea la vale pe vremea aceia, când oamenii nu dau cote, că din cauza lor a rămas văduv de mori Râul nostru.

Şi când era traista gata, din dimie de lână ţesută în război şi bătută la Pivele din Arcani, musai era să aibă şi o baieră tricoloră pe care să o trecem după umeri, că aproape atârna de pământ, târând după noi nişte talăngi prinse în trei-patru ciucuri făcuţi de Mama la fel, în trei culori.

A doua piesă nelipsită din Piţărăi era colinda.

Colinda se făcea din lemn de alun. Se aduceau din pădure nuiele de alun, cam de grosimea degetului mare al unui haiduc, şi se tăiau după înălţimea celui care o va purta. Cu un cuţit se răzuia coaja, şi se lăsau două-trei zile ca să se zvânte pe lângă sobă. Apoi, se legau cu tei. Se pornea cu teiul de la un cap unde se făcea un cerc, apoi se lăsa un loc unde se ţinea colinda în mână şi apoi se înfăşura teiul pe toată colinda, până la capătul celălalt, şi apoi se afumau la o lampă cu gaz. Pe unde era teiul rămânea colinda albă, restul devenind neagră, ca de abanos.

Şi nu era Piţărău care să nu aibă în dotare traistă şi colindă. Altfel, n-aveai voie să strigi „A hă hăi, am venit în Piţărăi!” Alaiul pleca de la biserică. Pe la orele 6 se trăgea clopotul de la biserică să se grăbească cei întârziaţi.

În frunte mergeau Vătafii care formau o grupă, până la douăzeci de feciori, unii chiar cu armata făcută. Ei mergeau în fruntea Piţărăilor şi nimeni nu avea voie să primească un piţărău înainte de a intra ei în casă şi a vrăji. Intrau în odaia în care oamenii făceau focul şi în jarul de vatră cu colindele şi vă daţi seama cât erau de mari vătafii ăştia cu colindele uneori până în tavan, scormonind focul şi vrăjind: „Pâinea cât masa/ Masa cât casa/ Ce-i în casă să trăiască/ Ce-i afară să izvorască,/ Porcii graşi şi unturoşi/ Să-i mănânce oamenii sănătoşi/ La anul şi la Mulţi ani!” Şi vorba scriitorului care se adeverea şi pe la noi, unde era o fată, de multe ori se lăsa cu soba dărâmată şi cu fata peţită. Că numai era mult şi se dădea drumul la nunţi.

După ce primeau colacii şi câte o ceaşcă, din alea de lut, de care avea şi tatăl meu vreo douăzeci făcute de nea Rică, din lut de la Găleşoaia. Vătafii se aliniau în curtea casei, iar gospodina şi acolo unde era fată tânără de măritat arunca o Cotovaică plină cu bănuţi de un leu, de 50 sau mai mici ori mai mari după cum era gospodarul de gospodar, în mijlocul curţii, pe zăpadă. Vătafii se aruncau după cotovaică şi fiecare apuca ce putea. Care bănuţi, care nuci, care nu se mulţumea cu o îmbrâncitură zdravănă.

Şi numai după aceia veneau cei mici şi primeau Piţărăii, fie după cum am zis un colac făcut în casă, fie un măr. Şi alaiul spre sfârşit era alcătuit din tot satul, la urmă venind bătrânii şi bătrânele pe care oamenii le cinsteau cu o ceaşcă de ţuică fiartă.

De fapt, bunicii şi bunicele veneau cu ţâncii de 3-4-5 ani, care nu puteau să mai ducă traistele pline cu colaci.

Au încercat comuniştii, când au venit la putere, să interzică Piţărăii, dar văzând că nu pot, şi cum puteau să-şi pună în cap toţi copiii de la 3 ani în sus, s-au dat după corcoduş şi le-au zis „Sărbători de iarnă”, care începeau cu aceşti Piţărăi. Şi cum necum până la urmă fiecare ţăran tăia câte un porc, făcea caltaboşi şi cârnaţi şi chefuiau de pe 24 decembrie până pe 7 Ianuarie, chiar dacă au fost şi ani când profesorii şi învăţătorii în ziua de Crăciun erau chemaţi la învăţământ politic. Dar ei erau mulţumiţi că, în felul acesta, nu putea nimeni să-i acuze că ar fi susţinătorii unor credinţe nesănătoase.

Şi să nu uit, ultima dată am fost în Piţărăi, prin 1957, fiind elev la Şcoala Profesională din Peştişani.

Nu aveam vacanţă de Crăciun. Eram secretar U.T.C. pe şcoală şi Constantin Cocheci era pedagog. Domnul Director, Dumitru Secotă, a fost chemat la Târgu Jiu, la Învăţământ Politic. Costică Cocheci, că aşa îi spuneam iar el mie Ion, m-a chemat să-l ajut în ziua de 24 decembrie să nu facă vreo prostie elevii care erau cazaţi la Hobiţa, în casa învăţătorului Constantin Tabacu.

Plecăm noi dimineaţa, pe la orele 6, încolonaţi frumos şi cântând. Cum am intrat, în Peştişani, începuseră Piţărăii. Şi cine să mai poată ţine în frâu aproape o sută de Piţărăi. Săcuiele de şcoală le-am umplut toţi de Piţărăi.

Şi am tăcut cu toţii mâlc. Dar nici Domnul Director, Secotă Dumitru, la primul careu din anul următor, nu s-a făcut că ştie ceva. Ne-a adunat în careu şi zâmbind, luându-ne în braţe şi pe mine şi pe Costică Cocheci, doctorul stomatolog de azi, ne-a urat la toată şcoala „La mulţi ani fericiţi!”

Ion Predoşanu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here