„Piscu Oii” de Gheorghe Sinescu este un vast poem în proză apărut la Editura „Sitech” din Craiova, în anul 2018, cu o prefață de Arcuș I. Marin. Profesorul Gheorghe Sinescu, absolvent al liceului din Târgu-Cărbunești, al Facultății de Filologie Timișoara (menționat în „Dicționarul scriitorilor români contemporani”, volumul VI, apărut în anul 2017 la Editura „Tipo Moldova” din Iași), a onorat, încă din tinerețe, orașul Sântana unde a fost naturalizat, activând ca profesor, și satul gorjean Piscoiu, scriind articole, reportaje, cărți (până în prezent zece) inspirate din istoria localităților sau din evenimentele de dată recentă, scrierile lui remarcându-se prin exactitatea datelor și prin acuratețea limbajului. Fiu al satului Piscoiu, comuna Stejari din județul Gorj, a publicat în anul 2013 „Și noi piscoienii…Monografia etnografico-folclorică a satului Piscoiu, comuna Stejari, județul Gorj”, satul său natal. Cartea „Piscu Oii” constituie o plăcută surpriză, întrucât face dovada unui autentic scriitor, găsind în operă atât venerația pentru sat, pe care inegalabil a exprimat-o Lucian Blaga, cât și verva oltenească, remarcată în scrierile lui Marin Sorescu, menționând cartea cu tematică rurală „La Lilieci”. Opera este un amplu poem în proză în care povestitorul este personaj, martor, spectator al colectivității piscoienilor, al comunei Stejari, cu care se identifică. Geneza poemului este sugerată în titlu și în al treilea text: legenda ciobanului care și-a pierdut oaia dragă pe un pisc, rămas cu acest nume, care a dat numele satului de pe valea Amărăzuiei. Motivația acestei trudnice lucrări se găsește mai întâi în „Prolog”, dar și în alte texte, exprimând dorul și dragul pentru meleagurile copilăriei, iar ideea care se desprinde din operă este descoperirea de sine, definirea eului în funcție de rădăcinile, de obârșia autorului. Tema poemului este satul, cel mai înalt punct din geografia locului, un loc „ales” unde se desfășoară spectacolul total al existenței, regizat în funcție de nenumăratele repere din viața piscoienilor: nașterea („Nașterea”), căsătoria, moartea („Mortul din casă”, „Cu mortul la cimitir”), credințele, datinile („Dracul”, „La tămâiat”), războaiele „Bravi eroi”), ocupațiile cotidiene („Meseriașii”), relațiile dintre săteni,, psihologia țărănească, reacțiile față de puterea politică („Mirarea”), legăturile cu orașul („La judecătorie”, „Rata”). Impresionează incipitul prin visul fiului care află în acest mod că mama a avut o viață chinuită. Tema familiei naratorului-personaj este dezvoltată în mai multe texte, inserate printre poveștile cu teme similare sau altele, reușind să contureze un univers al familiei țărănești, nucleu al marii familii sătești. Familia trăiește miracolul vieții prin „vânzarea” pe geam a copiilor, simbolică, dar creând certitudinea înfruntării destinului. Pare o abordare particulară, dar imaginea unei familii piscoiene poate fi regăsită în oricare parte a pământului românesc, Sadoveanu povestind cum Nechifor Lipan a trăit doar pentru că mama lui „l-a dat” de pomană pe o fereastră, schimbându-i numele ca moartea să nu-l găsească. Finalul este deschis: titlul „Șarpele” sugerează copilăria pe meleaguri gorjene din vremea colectivizării, dar, cum au trecut acele timpuri, parcă rămânem în așteptarea altor întâmplări cu niște copii mai fericiți. Fiecare secvență a poemului poartă un titlu, invitând la descoperirea unei colectivități rurale în care viii și morții se întâlnesc, fie prin practicile de pomenire a morților („Pomană la biserică”), fie prin credința că ei vin în bătătură, în casă, că beau apă („Morții beau apă”). Mai ales femeile sunt foarte atente ca morții să nu fie supărați. De asemenea, trecutul îndepărtat, războaiele, felul cum s-au transmis meșteșugurile și ocupațiile („Meseriașii”, „Hai la oale!”) sunt prezentate mereu ca niște povești uimitoare. Cele 144 de cânturi ne descoperă imaginea unui spațiu originar, acolo unde, mai ales în forme desacralizate, aduse la scara umanului, mai dăinuie câteva repere stabile, mitice, asigurând o anumită ordine existențială: toate vin de la Dumnezeu-locuri și oameni-, dar țăranii aceștia, indiferent de poziția în sat, își trăiesc viața după norme de ei impuse, însă trăiesc toate bucuriile copilăriei, iubirile tinereții, satisfacția muncii lor, eroismul, respectul față de strămoși, acceptarea celorlalți, eșecurile, mândria de a fi piscoian. Atitudinea naratorului-personaj este ironică, înțelegând prin aceasta o încercare de atenuare a laturii tragice a existenței, desfășurate între limitele permise: naștere-viață-moarte, și de asemenea reușind astfel să creeze imaginea veridică a spațiului rural tradițional, diferențiindu-se de alte opere care idilizează viața satului. Să remarcăm și registrul comic, care face lectura atractivă, binedispunând. Cred că ceea ce m-a atras mai întâi la lectura poemului a fost limbajul de o forță expresivă extraordinară. Sărbătorești ca lector deliciul limbajului gorjean relevat de fonetică („Nu să izâstă”, „Dumnezău”), sintaxă, intonație („Îu, Doamne, ia-mă, să fiu a bealii…!, dar mai ales de lexic, care cuprinde toate părțile de vorbire în dialectul piscoian („urdinau”, „crivină”, „io”, „peșchir”, „o țâră”, „pi dila vale/deal”, „hălan” și onomastica, oferind un întreg dosar de nume, prenume și porecle („Bărbulete”, „Gilica”, „Mărița”, „Mărunțălu”). Recomand spre lectură această operă literară nu doar pentru tema rurală, ci mai ales pentru calitatea excepțională a discursului, care se adresează deopotrivă minții și sufletului, trezind în lectorul matur nostalgia trecutului în care viața avea un sens legat de veșnicia Universului, iar în lectorul tânăr dorința de a explora vremurile de demult.
Profesor, Albina Bonț
