Din paginile viitoarei cărţi Monografia etnografico-folclorică a satului Piscoiu, comuna Stejari, judeţul Gorj, care va vedea lumina tiparului în curând, prezentăm personalităţi de gorjeni născuţi şi şcolarizaţi, ciclul primar şi gimnazial, în satul Piscoiu, comuna Stejari, care s-au remarcat în diferite domenii de activitate, în ţară şi în străinătate, în ciuda faptului că regimul comunist le-a creat uneori necazuri în afirmarea şi împlinirea lor.
Isidor I. Andrei s-a născut în anul 1932, fiind al doilea fiu al familiei preotului Ion C. Andrei din Piscoiu, care face clasele primare în localitate cu învăţătoarea Ioana Golumbeanu. În anul 1944, încearcă admiterea la Liceul Comercial din Deva, dar este respins pentru „origine socială necorespunzătoare”, fiindcă era fiu de preot. Urmează cursurile clasei a V-a la Piscoiu şi, în 1945, se prezintă la concursul de admitere de la Liceul Militar Craiova, fiind respins la vizita medicală pentru că „armata nu admite în rândurile ei cadre militare provenind din familii de preoţi”. Încearcă în acelaşi an la Liceul “Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu şi, mâncând trei zile cu fratele său Nifon numai pâine cu muştar, este admis şi datorită inspectorului financiar Nicolae Dădulescu, care trece în adeverinţa de stare materială numai terenul din Piscoiu şi din Plosca, fără partea mamei de la Pojaru. Pentru a nu fi dat afară din liceu, de teamă, a stat departe de manifestările cu caracter politic şi cultural organizate de UTM-ul din şcoală şi nici nu era invitat, nu avea dreptul să participe la ele. În iarna anului 1945-1946, când să intre în şcoală, la cursurile din schimbul al doilea, a fost luat de guler, chiar la intrarea elevilor, de un militar şi înghesuit într-o volgă neagră, de către şoferul comandantului garnizoanei din Târgu-Jiu, fiind învinuit că a aruncat cu bulgări de zăpadă, dus la garnizoană şi întrebat cine sunt părinţii, unde locuiesc şi de ce am atacat “maşina oficială” cu zăpadă. Explicându-le că nu el a făcut aceste fapte, ci un elev din schimbul I, nu l-au crezut şi i-au luat amprentele digitale, întocmindu-i şi un cazier. Pentru a nu mai fi tracasat, urmărit şi apoi dat afară din liceu, părinţii au hotărât să fie înfiat de sora cea mare a tatălui său, în 1949, căsătorită cu Gheorghe I. Andrei din Piscoiu şi, astfel, nu a mai fost supravegheat, nemaifiind considerat fiu de chiaburi. În dorinţa de a promova cât mai repede liceul, decide şi absolvă clasa a X – a simultan cu clasa a IX – a, terminând liceul teoretic în anul 1951.În toamna aceluiaşi an, este admis la Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Electrotehnică, şi, după cinci ani, devine inginer electrotehnic şi repartizat la Intreprinderea de Cinescoape Bucureşti, fiindu-i solicitate de mai multe ori autobiografii scrise. Deşi a vrut să se înscrie la doctorat, nu a primit aprobarea de la secretarul de partid al sectorului, din cauza „neelucidării”originii sociale, fiind socotit că face parte din clasa chiaburilor, motiv pentru care a fost obligat să 
întocmească numeroase autobiografii scrise, ca mai târziu, în 1976, să fie aproape de darea afară din câmpul muncii deoarece şi-ar fi „renegat” părinţii, deşi el era înfiat. În unsprezece ani de activitate a făcut inovaţii, a obţinut brevete de invenţii, a publicat mult şi a participat la numeroase simpozioane. S-a transferat, în anul 1968, la Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Industria Electrotehnică, ajungând şef de laborator, realizând “Echipamente speciale pentru industria navală” de la Galaţi şi “Echipamente electrice de acţionare a cuptoarelor metalurgice”, aplicate la Intreprinderea Electroputere Craiova, ori “Acţionarea electrică a generatoarelor de mare putere”, executate la Reşiţa după modelul Gantz, fiind trimis şi în Olanda, la uzinele Philips, într-o echipă de trei persoane, pentru a se specializa în tehnologii de electrovid, participând la punerea în fabricaţie a două linii tehnologice de acest fel. În anul 1973, a plecat cu o echipă complexă în R. P. Chineză pentru aducerea de utilaje speciale pentru Intreprinderea de Aparate Electrice de Măsură şi Control din Timişoara şi implementarea lor în producţie. În anul 1977, a reprezentat România la Budapesta la o analiză CAER. Are doi copii, unul absolvind Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Bucureşti, şi un nepot. S-a născut în anul 1944, ca fiu al lui Ion şi al Elenei Popescu, iar şcoala primară a făcut-o la Piscoiu, gimnaziul la Târgu- Logreşti şi şcoala medie la Târgu-Jiu (1963). Atras de ştiinţele exacte, în particular de matematică, în 1963, se înscrie şi reuşeşte examenul de admitere la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii „Vasile Pârvan” din Timişoara. În anul 1965, se tranferă la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti pe care o absolvă, cu rezultate foarte bune, în anul 1968, fiind repartizat ca cercetător ştiinţific la ISPIFGA – Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Gospodărirea Apelor Bucureşti. Urmează mai multe cursuri postuniversitare de specializare în informatică, organizate de Universitatea Bucureşti şi de firma americană de calculatoare IBM. În 1972, este numit profesor titular la Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”, pe atunci Liceul de Informatică “Dr. Petru Groza” din Bucureşti, unde activează până în anul 1978. În anul 1973, se înscrie la doctorat la Universitatea din Bucureşti şi, într-un timp record, de numai caţiva ani, publică mai multe lucrări stiinţifice la conferinţe naţionale. În anul 1976, prezintă teza de doctorat “Solutions périodiques de troisième ordre dans le problème de trois corps” sub conducerea ştiinţifică a Prof. Dr. Docent Constantin Dramba şi a academicianului Caius Iacob şi obţine titlul de doctor în matematică. În anul 1978, împreună cu soţia, Adriana Popescu, şi cu cele două fiice Anca şi Diana, pleacă în Maroc ca profesor cooperant şi activează ca profesor de matematică la “Lycée Lalla Aicha” din Rabat. În anul 1982, emigreză în Canada şi este numit mai întâi profesor conferenţiar şi apoi profesor titular la “Université du Québec en Outaouais” din Ottawa, Canada. În cadrul activităţii de cercetător ştiinţific şi de profesor universitar, publică de-a lungul anilor peste 70 de lucrări ştiinţifice în reviste şi conferinţe internaţionale de anvergură, ocupând, timp de mai mulţi ani, funcţia de director (decan) al Departamentului de Informatică şi Inginerie, de consilier în cadrul Consiliului de Administraţie al Universităţii şi de vicepreşedinte al Sindicatului Profesorilor.Foarte implicat în comunitatea ramânească din Ottawa, înfiinţează, în 1985, Biserica Ortodoxă Română “Sfantul Nicolae”, din Ottawa, fiind membru fondator şi preşedintele Consiliului Parohial mai mult de 15 ani. În prezent, este profesor onorific la „Université du Québec en Outaouais” şi predă cursuri la nivel de doctorat şi masterat la “Université du Québec à Chicoutimi”, Quebec, Canada, vizitează România şi satul său natal Piscoiu, unde se întâlneşte cu prietenii, mai ales cu inginerul Nicolae Popescu, sau duce un buchet de flori la mormântul părinţilor, rugându-se pentru pentru iertarea păcatelor lor. Isidor Andrei şi Ilie Popescu au fost şi sunt nişte luptători ai vieţii, călăuzindu-se după Voltaire care spunea că ”Numai cei puternici înving valurile vieţii” şi, ţinând cont de faptul că viaţa este o luptă necurmată, au ajuns la concluzia poetului grec Euripide că “unii sunt fericiţi mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii niciodată.” Amintirea acestor personalităţi ale satului Piscoiu înseamnă cunoaştere, recunoştiinţă, împăcare sufletească pentru că, aşa cum glăsuia, cândva Jean Paul, ele (amintirile) sunt “singurul rai de unde nu putem fi izgoniţi”.
Profesor, Gheorghe Sinescu
