Există o tradiție în literatura și cultura universală și anume apariția unor cărți despre viața unor personalități celebre, prezentate sub formă de romane (romanțate): Michelangelo Bounarroti, Van Gogh, Goya Y Lucientes Francisco, Romain Rolland etc. Peter Neagoe (1881-1960), scriitor și pictor american, originar din Transilvania, se înscrie în rândul scriitorilor cu astfel de preocupări. După cursurile primare și secundare din Aciliu, Sibiu sau Blaj, Peter Neagoe merge la București unde, în 1900, se înscrie la Academia de Arte Frumoase, fiind coleg cu Constantin Brâncuși. Frecventează în paralel și cursurile de filosofie și drept la Universitate. Prietenia celor doi continuă în voiajul de studii în Germania, ca „păsări călătoare” ( Petre Pandrea), apoi Peter Neagoe emigrează în America și ajunge în Lumea Nouă, la New York, în anul 1906, unde ocupă diferite slujbe și continuă studiile artistice la Academia Națională și în cadrul Asociației Studenților de Artă. După Primul Război Mondial, în 1926, Peter Neagoe, revine în Europa, stabilindu-se la Paris. Intră în contact cu grupurile dadaiste și suprarealiste, îl revede pe marele său prieten, Constantin Brâncuși, în atelierul lui din Montparnasse, care devenise „Meca iubitorilor de artă”. Prietenia lor avea să dureze până la ultimele clipe ale vieții. Scrierea „Sfântul din Montparnasse”, dedicată geniului sculpturii românești, publicată postum, 1965, în versiune românescă, la Editura Dacia, 1977, tradusă de Sever Trifu, cu o prefață de Ioan A. Popa, era rodul acestei adevărate prietenii.
În 1933, Peter Neagoe se reîntoarce în Statele Unite, publicând, în următorii trei ani, două romane și un volum de povestiri cu subiecte din realitatea românească, transilvăneană. Invitat al Societății Scriitorilor Români, în aprilie 1937, vizitează România. Trece „de-al lumii hotar” în 1960, la vârsta de 79 de ani.
John Ruskin (1819-1900), scriitor, estetician și sociolog englez, promovând ideea ameliorării condiției umane pe calea educației morale și estetice și acordând un rol important artei, susține că „popoarele își scriu propria biografie în trei cărți: cartea faptelor, cartea cuvintelor și cartea artei.” Romanul prezintă cronologic o biografie romanțată, în care realitatea bazată pe aspecte faptice, documentare și pe convorbirile cu Brâncuși, se împletește cu ficțiunea, având ca fundament prietenia celor doi care a durat peste o jumătate de secol. Factorii care au favorizat acestă durabilă prietenie sunt de ordin sentimental și artistic. Amândoi s-au născut și și-au petrecut copilăria în universal rural, în apropierea Carpaților, de pe versanți diferiți, unul gorjean (oltean), altul transilvănean, nu s-au despărțit definitiv de locurile natale. Brâncuși trăia gorjenește la Paris, iar Peter Neagoe și-a închinat opera țăranului român. Amândoi sunt receptivi și manifestă atracție pentru arta modernă, la care se adaugă identitatea de opinii privind arta.
Compoziția romanului este structurată în treizeci și șase de capitole, fiecare capitol are câte un titlu, unele purtând denumirea unor sculpturi: „Ecorşeul”, „Sărutul”, „Măiastra”. Faptele sunt prezentate cronologic, tratarea etapelor vieții lui Brâncuși este inegală, copilăria și adolescența, studiile la Craiova și București, ucenicia sunt palid înfățișate, lipsite de vigoare, în schimb, orientarea autorului este concentrată asupra detaliilor procesului de creație și asupra concepției și devenirii sale artistice, bucurându-se de o recunoaștere unanimă, de asemenea, atenția lui Peter Neagoe este îndreptată spre hermeneutica operei brâncușiene.
Copil fiind, spre deosebire de ceilalți, „umbla pe picioarele sale”, îi plăcea să modeleze lutul, își petrecea o mare parte din timp în pădure, muncea câte două duminici la boiangiul din satul vecin, admira troița cioplită de Șofron, rotar care făcea juguri frumos încrustate. Și Brâncuși cioplește în lemn „Sfântul Gheorghe străpungând balaurul cu calul și călărețul”, „Hristos răstignit” și un crucifix cumpărat de Gherasim, care exclama : „Ai mâini de aur!”. Își face un atelier în pădure și cioplește piatra de mormânt pentru Gherasim. Apare un personaj fictiv, jurnalistul Mihai Romanov, prezent mereu în acțiunea romanului, în momente oportune, îi admiră lucrările și îi recomandă să urmeze cursurile Școlii de Arte și Meserii Craiova, pentru aceasta, vorbește cu directorul școlii să nu-i perceapă taxă școlară. Continuă studiile la Academia de Arte Frumoase din București. La îndemnul profesorului A. Hegel (anatomie), asistă la disecții la Facultatea de Medicină, acasă la acesta lucrează o statuie a corpului omenesc, anatomic perfectă, „Ecorşeul”, se îndrăgostește de Livia, fiica profesorului (cap.V).
Constantin Brâncuşi pornește la drum cu o traistă pe umăr, prin Europa, spre Paris, trecând prin Viena, „orașul minune”, vede expoziția lucrărilor lui Rodin, îl fascinează lucrarea acestuia, „Om mergând”, continuă călătoria prin Elveția, Germania, apoi Franța, la Paris, obosit, murdar și palid. La intervenția jurnalistului Mihai Romanov, care îi trimite și bani, este așteptat de Al. Drăgan, sculptor, adresându-i-se astfel: „Ecorşeul te-a făcut celebru printre sculptorii români”(cap.VI).
La Paris, într-un moment de ananghie financiară, își găsește de lucru la un tâmplar, cântă în Corul Capelei Române din Paris, angajat la un restaurant, spăla vasele, pentru bustul patronului Brabant care va fi expus la Salonul de Sculptură, 1906 (cap.VII), primește 50 de franci.
Constantin Brâncuși merge la atelierul lui Rodin, la Mandon, un cartier al Parisului, grație căruia sculptura a redevenit omenească, în dimensiunile ei și în semnificația conținutului, lucrează o perioadă cu acesta, recunoaște că „Fără descoperirile lui Rodin cele ce am realizat eu n-ar fi fost și rămâne imensă”, dar conștient că „Nimic nu se înalță la umbra marilor arbori”, are loc ruptura dintre cei doi, dându-i dreptate și celebrul sculptor francez: „La vârsta lui și eu a trebuit să-mi apăr personalitatea”(cap.XI-XIII). Brâncuși își construiește propriul atelier care va deveni „unul din locurile de vază ale Parisului”. (Jean Cassou)
Un loc aparte în romanul lui Peter Neagoe, îl ocupă relațiile amicale cu reprezentanți ai avangardei, dadaiști, suprarealiști și foviști: Apollinaire, Modigliani, Rousseau, Picasso, de asemenea, e bine să amintim și de Filipo Tomaso Marinetti, un rival al lui Constantin Brâncuși, în iubirea diabolică pentru Elaine Fayre. Apollinaire (1880-1918), poet francez, precursor al suprarealismului și teoretician al cubismului și adept al fovismului, este atras intens de tendințele moderniste în artă și literatură, spunându-i lui Brâncuși că sculptura viitorului nu va fi o artă a imitației, ci a concepției (cap.IX; XII). Mentor al avangardei, părăsit de Marie Laurencin, moare ca urmare a unei epidemii de gripă. Amedeo Modigliani (1884-1920) , pictor și sculptor italian, din 1906 a lucrat la Paris. A fost influențat în pictură de Cezanne, iar în sculptură, de Brâncuși, care l-a îndemnat spre o stilizare expresivă. Este expresionist și manierist. Concepțiile despre viață ale celor doi sunt diferite. Lucrează o perioadă cu Brâncuși, acesta îi apreciază talentul, dar îl disprețuiește pentru viața de boem: băuturi, droguri, femei. Pe baza celor văzute în atelier, Modigliani (Modi) afirmă: „Ești un geniu. N-am mai văzut așa ceva niciodată. Arta renaște!” ( cap. XVI-XVIII). Moartea lui Modigliani, 1920, o lovitură pentru Constantin Brâncuși și miile de oameni. Henri Rousseau (1884-1910), supranumit Le Douamier – „Vameșul”, pictor și scriitor francez, cel mai de seamă reprezentant al picturii naive din secolul al XX lea, mort de septicemie, este înmormântat în „Cimitirul săracilor”. La rugămintea lui Apollinaire, Brâncuși cioplește un poem în piatra de mormânt cumpărată de poetul francez, urmând să-l mute în alt cimitir cu onorurile cuvenite.
Se știe că, precum lui Goethe „ un șirag de femei-perle”, i-au urmat calea vieții lui Brâncuși, i-au plăcut femeile frumoase de la tinerețe până la adânci bătrânețe. Există în roman unele aspecte legate de latura sentimentală, amoroasă a vieții lui Brâncuși, cu referiri la fiica profesorului Hegel, Livia, apoi Marthe și îndeosebi Elaine Fayre. Marthe venea cu regularitate sâmbăta, pentru a poza, acceptând pozițiile cele mai dificile, îl vizitează mereu aducându-i și de mâncare. Un spațiu mai larg, în roman, îl ocupă iubirea pentru Elaine Fayre, o americană bogată, o blondă frumoasă pe care o cunoaște la serata unei dansatoare. Aflat într-o călătorie la Chartres, împreună cu cele două muze, Elaine Feyre și Nouche de Gramont, Brâncuși admiră deopotrivă măreția Catedralei și frumusețea blondei americane pe care o iubește cu patimă. Îl vizitează mereu la atelier, îl invită la serate, îi apreciază operele, astfel că Brâncuși devine „un sclav al pasiunilor”, sunt mereu împreună, frecventează restaurante, spectacole, cu cheltuieli mondene, cu toate acestea, îi e teamă că le pierde pe amândouă, atât pe Elaine, cât și pe Marthe și recunoaște că starea lui de spirit este „asura”, aceea „a unui suflet naufragiat în oceanul eternității fără busolă”. Până la urmă, Filippo Tommaso Marinetti (1876-1944), scriitor italian, fondator și teoretician al futurismului, îi răpește dragostea și pleacă cu Elaine Fayre în Anglia. Peter Neagoe consideră că o altă muză ar fi inspiratoarea portretului în marmură și bronz și anume milionara americană Elaine Fayre, iar pentru „Muza adormită”, ar fi baroana Franchot, pe când prima versiune a „Sărutului” ar fi concepută pentru monumentul funerar al rusoaicei Tanossa Gassevskaia din Cimitirul Montparnasse, care s-a sinucis din pricina unei iubiri neîmplinite, afirmație făcută și de Jean Negulescu („Miracolul iubirii mai presus de moarte”).
Despre faptul că Brâncuși era interesat de culturile asiatice, că îl citea pe Milarepa, cartea lui preferată, cel care a fost un maestru tantric, un eremit, mistic, poet, trăind cu aproape 900 de ani înainte de Brâncuși, aflăm în paginile romanului. Milarepa învățase să aibă sub control organele simțurilor, a reușit să se desprindă de dorințele trupului (liber ca pasărea în aer). Invocându-l pe Milarepa, C. Brâncuși a avut niște revelații,în primul rând, în timp ce o iubea pe Elaine Fayre, tibetanul i-a dăruit forma păsării măiastre (cap XXV) , de asemenea, aflat la crepusculii vieții sale, se adresează protectorului său astfel: „Tu ai suferit. Acum mi-a venit mie rândul, ajută-mă! Abia am spus cuvintele astea, că din bibliotecă, de la capul meu, a căzut chiar pe fața mea o carte. Ce crezi că era? Ceva cu titlul: „Cum să devii ventriloc” (ventriloc- o persoană care poate rosti cuvinte fără a mișca buzele și fără a deschide gura, dând impresia că vorbește din abdomen – cap.XXXVI). Studiul cărților sacre ale Orientului îi dau o nouă orientare în artă. În mai multe capitole ale romanului, Peter Neagoe se referă la concepția lui Brâncuși și a contemporanilor săi, reprezentanți ai avangardei, despre artă, ca vestitori ai unei arte noi: „Se naște o lume nouă a artei. Copacii tineri, proaspeți vor crește, poate să-i înlăture pe cei bătrâni. Întotdeauna vezi o nouă primăvară în lume”. Pentru Brâncuși, „O piatră, un bloc de marmură, o bucată de lemn aveau un suflet ascuns în adâncul lor”. Privind oul pentru dejun : „Mama vieții”- repetă cuvintele bunicii „Oul : Mama formei, mama tuturor formelor!”. De la ciobanii și cioplitorii de la Hobița învățase să elimine toate detaliile de prisos, să surprindă esențialul. „Gândurile sale se întorceau la țara unde și stâncile munților au grai, unde pădurile își au limba lor, unde vânturile și anotimpurile vorbesc oamenilor”. În concepția lui, materia și spiritul formează un tot unitar. Prezenți la serate, artiștii discută despre căile de eliberare a artei, Duncan și Nijinski eliberează dansul, Stravinski, muzica, Picasso, pictura. Sculptura, spune Brâncuși, trebuie să aibă drept călăuză formele ascunse create de Natură. „ Primul asalt : a descoperi aceste forme”. „Sărutul” reprezintă dragostea nemuritoare, iar „Măiastra” simbolizează eliberarea spiritului de materie. Constantin Brâncuși avea conștiința valorii operelor sale, simțea că este deschizător de drumuri, că va inaugura „ o eră nouă” în sculptură. A lucrat la „Măiastra” până a fost convins că a descoperit esența zborului. În urma procesului american pentru „Pasărea din văzduh”, 1925, pe care judecătorul o declară operă de artă, Constantin Brâncuși devine o celebritate, capătă o faimă internațională, are loc o consacrare a artei moderne. Se bucură de admiratorii și colecționarii americani. John Quinn (1870/1924), magistrat și cercetător pasionat al literaturii irlandeze moderne, colecționar, achiziționează de la Constantin Brâncuși 27 de sculpturi. Devine celebru și cu mulți bani. Mesajul operelor lui Brâncuși; „Omenirea poate trăi fericită în mijlocul naturii”.
În „Clipele din urmă” ale lui Brâncuși, îl vizitează ziaristul Mihai Romanov, cel care l-a descoperit, fiindu-i aproape în momentele dificile ale vieții sale, cu alte cuvinte „ Prietenul la nevoie se cunoaște”. Brâncuși simțea că nu mai are viitor, că sfârșitul este aproape.
Privind unele limite ale romanului, Petre Comarnescu constată „unele romanțări legate de latura sentimentală și amoroasă a vieții, inexactități cu referire la etapa românească și legăturile sale cu țara”. Într-adevăr, există afirmația că Brâncuși nu ar mai fi venit în țară 36 de ani. Romanul pune în evidență trăsăturile de caracter ale lui Constantin Brâncuși: modestia, ospitalitatea, cinstea, sinceritatea, profunzimea simțămintelor ,,dragostea față de țară, de locurile străbune.” ,,Avea darul de a vindeca durerile oamenilor, fiind el însuși bun, radiind o bunătate binefăcătoare. Rămase credincios anilor de sărăcie, deși putea acum să-și permită orice lux.
Albul i se potrivea. Purta numai haine albe și avea o barbă albă. Prietenii spuneau că prin puritatea sa albă se ridica împotriva păcatului, a viciului și corupției Parisului. Prefera să se ascundă de lume”. Insista să nu se scrie despre el. „Ceea ce îl durea mai mult era lipsa de spritualitate din jurul său”. „Viața mea, îi spune prietenului său, Mihai Romanov, a fost o succesiune de întâmplări minunate”. Chiar titlul romanului sugerează caracterul.
Romanul se încheie cu Testamentul „Sfântului din Montparnasse”: „Omenirea trebuie să se ridice deasupra egoismului animal și prin încredere şi bunăvoință, să-și dezvolte dragostea pentru tot ce se găsește pe acest pământ”.
În vorbirea lui Constantin Brâncuși, autorul introduce texte paremiologice, cuvinte memorabile și referiri la viața sa de la țară: „Să fii liber ca pasărea pe cer și ca peștele pe apă”; „Munca este cel mai bun prieten al omului” ; „Întotdeauna va fi o nouă primăvară în lume”; „La umbra unui stejar falnic nu poate crește nimic”; „Liber ca pasărea în aer”. Angelina, la vârsta de 90 de ani, adresându-se copilului Brâncuși, afirmă: „Eşti ca o zi de primăvară ce vine la mine în toiul iernii”; „Sânii Radei ca merele paradisului”.
Lectura romanului este agreabilă, în cititor se naște dorința de a o relua.
Peter Neagoe afirmă că „prezentarea pe care o face unui individ cum era Brâncuși, nu poate fi mai veridică decât aceea pe care și-ar face-o el însuși”. „Textele cu amintiri ale lui Peter Neagoe, afirmă Petre Pandrea, prezintă credibilitate și verosimilitate. Bătăliile lăuntrice și cele exterioare ale sculptorului sunt relatate din prima sursă. În special conversația lui Brâncuși este redată cu fidelitate, până la autenticitatea de notar”.
„În ciuda prosperității sale, spune Peter Neagoe, Constantin a rămas, până la sfârșitul vieții sale, țăranul bun și blând din tinerețe”.
O carte memorabilă, izvorâtă dintr-o adevărată prietenie care se încheie astfel: „Atelierul lui Brâncuși trecuse prin două războaie. El trăia calm și liniștit în timp ce afară se dezlănțuia haosul. Încrederea sa îl menținuse mereu tânăr, și, astfel, ajunsese să i se spună „Sfântul din Montaparnasse”.
Constantin E. Ungureanu
