Personalităţi gorjene în tablete argheziene (VI)

170

Ep. VI. Arghezi.Ulei de Camil RessuRelaţiile stabilite de poet, încă din 1929, cu cercul scriitorilor olteni îi oferă prilejul să cunoască şi alte personaje ale vieţii publice craiovene: Iată, bunăoară, portretul celui mai destoinic finanţist din întreaga epocă a lui Vintilă Brătianu – distinsul „om de Bancă şi mare Oltean” dl. C. Neamţu, solidar, desigur, cu acţiunea culturală a lui Făgeţel, coborând „în opinci” spre învăţătură, în Cetatea Băniei, pe la 12 ani, din subcarpaţii Olteniei – itinerar al împlinirii personale considerat de Arghezi obligatoriu şi, deci, tipic („ţara toată e colonia lor…”):
„De la un timp încoace, m-am învăţat să confund Craiova cu „Ramurile” şi cu D-l Neamţu, distinsul financiar şi singura minte de specialitate clară din epoca lui Vintilă Brătianu. Mă grăbesc să spui că elogiul meu pentru acest considerabil om de Bancă şi mare Oltean are un simplu substrat de simpatie admirativă şi care ţin, din sentiment, să-i facă plăcere într-un ceas al vieţii şi al timpului, de melancolii. Întemeietorul Băncii Comerţului, a cărei reşedinţă craioveană frumoasă e opera arhitectului Iotzu, mi-a spus odată, nu mai ţin minte, la Craiova sau în Bucureşti, pe stradă, că din nordul Olteniei a venit în Craiova, la primele studii, în opinci, pe la 12 ani, ca toţi copiii Oltului porniţi dintr-un cătun mic la o biruinţă vastă.”
Migraţia oltenească care a „împânzit” ţara este o trăsătură tipică a etniei, caracterizată, cum bine credea şi Petre Pandrea, prin spiritul speculant („cobiliţa”) şi speculativ („pasărea măiastră”). În câteva zeci de ani, oltenii veniţi în Capitală „le-au dat boierilor din Bucureşti o învăţătură de minte”, căci, pragmatici şi descurcăreţi, „ei au fost găsiţi instalaţi la toate răscrucile de competinţă şi toate profesiile intelectuale s-au resimţit numaidecât de prezenţa juveţilor în ele.”
Oltenii, după un vechi obicei ce trădează spiritul solidar al comunităţii, „năvălesc grămadă”. Plecând de acasă cu boţul de mămăligă în traistă, mai bine zis – izgoniţi de sărăcie, oltenii de pe Valea Amaradiei, observă Arghezi, se întorc periodic, ca şi ceilalţi, de pe valea Gilortului sau Jiului, acasă „cu căciula plină de parale” şi îşi ridică, spre mândria lor, case falnice. În acest fel, „oltenii de rând” – spre deosebire de câţiva, puţini, care rămân „slugi” prin străini – „sunt boieri şi stăpâni”. Oltenii păstrează în lăzi „piei de iepure domneşti”, pe care stă înscrisă „nobleţea titlului moştenit de sute de ani”:
neamtu constantin.„La Piteşti, notabilităţile oltene erau vre-o paispce… Socotiţi buni precupeţi şi buni numai la cobiliţa cu coşuri, Oltenii le-au dat boierilor din Bucureşti o învăţătură de minte. Pe neaşteptate, în vreo 30 de ani, ei au fost găsiţi instalaţi la toate răscrucile de competinţă şi toate profesiile intelectuale s-au resimţit numaidecât de prezenţa juveţilor în ele. De unde-i D-l Director? Din Gorj. Origina d-tale, domnule Profesor? Doljul, Romanaţii, Mehedinţii… Toată Oltenia.
Oltenii nu vin câte unul, ci câte o sută cel puţin odată, buluc. E datina lor să năvălească grămadă, alaltăieri în piaţă, ieri în universităţi, azi… În traistă cu bozul de mămăligă, care-i un sandwich cu brânză de burduf la mijloc, ei se adună ca rândunelele şi pleacă, fără să le pese, în sângele lor negru cu un temperament englezesc. Ţara toată e colonia lor, remorcată la ciudatul Banat dintre Vârciorova şi Olt, cu oamenii cei mai teferi dintre Români şi poate că, afară de Bucovineni, cei mai Români.
Averea viitorului stăpânitor e, la plecare, traista şi doina, păstrată în fluierul de-o şchioapă, vârât în bete. Te uitai în gara mică, de lângă gârlă, cum se despărţeşte muica de plozii ei, de-abia sculaţi pe picere, şi ajunşi oameni încă de la patru ani, oameni întregi, cu iţarii crăpaţi la burtă şi cu cămeaşa cusută cu arnici, ca taica. Bătrâna sta cu mâna la gură până nu se mai vedea trenul şi din staţie alerga de-adreptul după gâşte. Oamenii eştia nu se sărută niciodată, observa proprietarul, deputat sau profesor, care venise prin lanurile de grâu să ia jurnalele cu faetonul: proprietarul era tot Oltean, dar învăţase sărutarea la oraş, unde sentimentul de dragoste nu e tăcut şi aspru.
Bătrânele erau obişnuite cu plecările picilor şi flăcăilor de pe Amaradia. Văzuseră multe isprăvi împlinite. Unii se întorceau de două ori pe an acasă cu căciula plină de parale şi mai făceau o odaie, mai cumpărau două, trei pogoane de ţarină; alţii, chiaburi după 20 de ani, mari negustori înstăriţi; alţii scoteau din câte un automobil la vatră, însoţiţi de câte o cocoană frumoasă, ca la Bucureşti, dascăli, colonei, miniştri… Singuri stricaţii, care nu puteau să fie Olteni adevăraţi, se băgau slugi şi uitau de casă. Oltenii de rând sunt boieri şi stăpâni.
– Al cui e castelul de colea, de peste măgură?
– Al cui să fie? Al lui Niculaie Berbec.
Niculaie Berbec visase castelul mare, mai mare ca toate căşile din Craiova şi-l clădise întreg. El îi da ocol cu picioarele goale, îmbucând dovleac la cuptor. Visul i se împlinise.
– Dar celălalt, care umblă pe mijlocul drumului cu sapa-n basma?
Ion Neagu era boier scăpătat. Aşa e datina la boierii fără mămăligă, de pe cele meleaguri, să se deosibească. Ei aveau piei de iepure domneşti, scrise pe faţa fără blană şi păstrată sul în fundul lăzii, ca şi sătenii din Argeş, oameni înalţi, roşcovani, cu mustăţile de sârmă, ca Galii. Aceştia n-au vrut să-şi arate niciodată pergamentele, Domniulor cărturari din Bucureşti, de teamă că ochiul lor hoţ să nu mânjească nobleţea titlului moştenit de sute de ani.”
Răspândiţi peste tot în ţară, oltenii „sunt multără”, aşa cum constată la modul serios înseşi notabilităţile din Piteşti, cu origine olteană, desigur… Aceşti oameni de vază ai capitalei argeşene se strâng, duminica, în piaţa Brătianu şi, bucurându-se de ritualul unui trai îmbelşugat şi tihnit, se miră ei înşişi de extinderea etniei lor în toate direcţiile:
„Notabilităţile oltene din Piteşti îşi dădeau întâlnire Duminica pe asfaltul din jurul statuii Brătianu. Ei ocupau paispce scaune între cafenea şi bulevard şi timp de trei ore se uitau unii la alţii cu admiraţie regională. Erau mari grânari, chiristigii, tăbăcari din Găvanele dinspre Oeşti, acţionari de Bangă, şi aşteptau să fie chemaţi acasă, la masa, pornită pe plita la foc mic, încă de la şase dimineaţa. Mâncarea gustoasă, macerată încet, din toate aromele pătrunse unele într’altele, se coace olteneşte şi basarabeneşte, pe jar mărunt de mangal mocnit.
Tăcerea răspântiei de asfalt era turburată, când din dreapta, când din stânga, când din mijlocul semicercului de scaune, pe care Oltenii stăteau cu bărbia răzimată-n baston, de o exclamaţie duminicală stereotipă:
– Mulţi mai sântără Oltenii! Zicea d-l Naie. Peste un sfert de ceas lua cuvântul d-l Iftimie:
– Dar mulţi mai sântără Oltenii!
Apoi, mai târziu, venea rândul d-lui Grigore.
– Ce bine zici! Oltenii s-au înmulţitără de tot.”
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here