Perle-n chinul facerii

349

Au rămas în urmă zile. Şi nopţi, nopţi şi zile ca nişte sibile?
N-aş fi adăstat la al Pegasului tropot la întâia bătaie de clopot, dacă turmele viselor albe nu m-ar fi născut: umbră la popas cu cinci fântâni în stea. Acum toate apele îmi spală verde obrazul mai răbdător ca pietrele de linişte cosmică. Au rămas în urmă temple şi ritualuri. Dar n-am ucis zăpezi şi trandafiri, din grădina fer(m)ecată, n-am râvnit, dar ochii înfloresc în sângele-mi vulcanic. Ia-l înapoi, luaţi-l înapoi, primăverile mele sunt îndeajuns de faste, de iconoclaste, ca să-mi şteargă de pe frunte hohotul neputinţei. Eu sunt Toth, tu eşti Fata Morgana şi nu ne va putea atinge decât cel care va fi rupt în zori o ramură din Copacul-cu-rădăcini şi în cer şi în pământ.

X X X
“Să fiu ţigancă vânzând pe stradă flori trecătorilor stelari, iubite.” “Să nu-mi întorc niciodată privirea spre mătasea pereţilor de din Castel. Să-mi răcoresc obrajii pârliţi de soare culcându-mi-i pe asprimea pietrelor caldarâmului adiat nopţile de boarea mării de dincolo de orizont.”
Acestea-mi grăia ţiganca cu ochi albaştri şi părul blond şi cu o salbă de cocoşei de aur la gât. “Să nu-mi doresc în cupe de mărgean decât veninul pur ca aninul, să trăiesc atât cât trupul meu avea-va umbră, să mor atât cât îmi vor sângera aripile în durerea amurgului. Să nu ucid cerul răsfrânt în ochii fiecărui câine vagabond, să dau adăpost noaptea păsărilor călătoare şi să le cânt, eu lor, nu ele mie, pentru toate pădurile reintrate în armonie, şi pentru toate iluziile pe care nu le-am avut în fiecare viitor devenit trecut”.
Acestea-mi grăia ţiganca cu trupul de lut, ageră ca o lupoaică, regină în stupul cuvintelor mele ce-şi tot căutau poemul. “Să nu pângăresc izvorul cerbilor, ierbilor să nu le usuc roua. Să dau bolţilor de frunze toate gândurile-ascunse, tot azurul aerului infuzat cu metafore. Să nu jur niciodată pe Templul Iubirii, să nu fim noi mirii din Sarcofagul etrusc.”
Acestea-mi grăia ţiganca, într-o amiază de iubire atică, iubita mea cea-ntruna sălbatică şi prea fierbinte.
“Să nu-mi cer sângele înapoi de la Zeul Materiei; pentru fiecare lacrimă adunată din corolele macilor roşii să cânte iarăşi cocoşii în zori, ca nişte ciocârlii, ca nişte privighetori; şi ca nişte mioriţe pe-o gură de rai cu albine pe-ale ei buze prăpăstioase. În căuşul de piatră, va tinde să-mi fie redată înmiită.”

X X X
Astenii vitale
într-o vale
cu scoici originale:

conştiinţe vii
şi deloc târzii
în vaste co-chilii.

Entităţi absurde
şi aproape surde
le-aş reînvăţa să zburde.

Dar m-oprit-au cerbii
– imberbii –
forme ale ierbii.

Marginea-n osmoză
trage-o poză
pentru o prognoză.

Pentru o doctrină
lină din zona grecolatină.

Numai eu pot pune
în pământ alune
zărilor din nou nebune.

Şi doar tu, drag barde,
vei arde
în foc halebarde.

Condeierilor cu barde
le vei sparge
limba-n bolerouri
dansând peste rouri
proaspete şi large.

X X X
În heleşteu
zăcând sub piramide
sălăşluiesc sirenele-ntr-un somn…

Şi-n Amfiteatrul larg
de atlantide
mă vor din nou stăpân
al lor şi domn.

De sub lichide mări, semantolude,
poeme cresc al Terrei grind şi-l văd.

Şi desluşesc, pe-al lui întins omăt
de stele, reflectată-n ochiuri crude
cu perle-n chinul facerii zălude.

X X X
De fiecare dată pe chipul tău superb s-aşază bucuria ca liniştea în cerb.

De fiecare dată în ochii tăi subţiri
s-aşază libertatea ca poartă spre uimiri.

De fiecare dacă în părut tău bălai
s-aşază fericirea ca Luna peste cai.

X X X
De-atâta oboseală zac în pat
c-un răsărit de soare-n omoplat.
Vomit cuvinte-n loc de propriu-mi sânge.
Şi-s mort, şi numai maica mea mă plânge
din cimitirul ei cu stele joase
din Brădiceni cu crini şi tiparoase.
De-atâta oboseală m-am surpat
în mine însumi: zeu înfumurat
dar, iată, pedepsit că şi-a permis
s-atragă viziunea-ntr-un abis.
Ca Poe, ca Valéry şi ca Baudelaire.
Ca Eliot, Pessoa, beat de cer
mă-’nalţ ca o măiastră-nspre văzduh plutind în libertatea cea mai – uh? –
nebună, răsfăţată,-n alt azur.
Discursul meu îşi poartă-al său contur
cum prinţul o fantasmă şi-un condur.
Însingurat, aerian şi pur,
m-am părăsit de mult, sunt cel din vis,
ca să renasc, stilistic, mai concis,
mai ferm, mai clasic, poezia-mi clară
să redevină, iarăşi doctrinară
dar reîndrăgostită de natură
iar eu să am albine iar pe gură.

X X X
Nu e sublim
ca să se lepede
clipa cea repede
care-o murim?

Nu e sublim
când străluceşte
osul de peşte
încă puţin?

Şi când se-ntâmplă
să istovească
iarăşi pe tâmplă
timpul sub cască,

nu e frumos
când se întunecă
– şi-n patimi lunecă –
ochiul din os?

Şi-mbrăţişează
florile dalbe,
spornica rază,
piatra din salbe.

Piatra din temple
straniu vibrând,
orice cuvânt
iar s-o contemple

nu se cuvine?
Nu e târziu
lângă sicriu,
să chem albine?

De i se cere
să se desprindă,
sub viziere
calma oglindă

ţese-n limbaj
noi semioze,
lăsându-şi gaj
polenu-n roze.

De i se-ngână
vocea, se pierde
într-o fântână
cu apă verde.

Încercuieşte
ceara din vină.
Cine-ndrăzneşte
să nu-l susţină?

Nimeni – se pare,
deci va să fie
singur sub zare
şi-n veşnicie.

X X X
Lumânarea-pupă
Veşnic oglindind
o fereastră după
care mă cuprind.

Contopirea străzii
de latent eres
cu un Fruct în care
nu m-am înţeles.

Şi sfârşitul vrajei
fără desluşiri;
dacă-ţi mângâi fruntea,
tu mă mai respiri

ca pe o esenţă
printre trandafiri,
ca pe-o transprezenţă
de aburi subţiri?

X X X
Cum să nu cobori
din oglinzi în flori?

Cum să nu invoci
liniştea din roci?

Cum să nu mă rogi,
dintre inorogi,

licornă, să ies
carnea să ţi-o ţes

în pânze de in,
însumi să devin

androgin cu-alef
bătut în gherghef?

Când să deslușeşti
taina din fereşti?

Când să înţelegi
anii mei pribegi,

umbră ca şi cum
m-aş fi-ntors din drum

– în starea-mi de veghe –
iar să-mi fii pereche

c-un crin la ureche
ca-n legea străveche.

X X X
Ciudaţi ochelari cu lentile opace
prin care aştepţi să răzbată
spre pulberea nemuritoare a firii-clopot
umbrele violacee venind de dincolo
de străveziul absint. E rândul sângelui
să-şi apere melancolia cu scuturi de-argint.

A fost ora-drum, încă mai aştepţi
să-ţi spun că îmi place, zău, gulerul
tău de vulpe roşie pe gâtul tău
de cobră. Cronos plânge c-a pierdut
concursul de viteză organizat de
regele melcilor şi de regina ciupercilor.
„Dacă aş fi participat – se laudă unui
act lingvisticomistic – aş fi câştigat
desigur, întrecerea! Tot ca-n trecut!”

De undeva din urechea stângă,
o lăcustă îi şopteşte: „Nu se ştie!
poate că-l câştigam eu, de participam…”
Poate că înaintarea lui înspre poezie
e cam nătângă. Poate că arta e
mai degrabă reverie motivantă.
Poate că zeul tăcut şi lingam
o să cadă-n curând, ca mărul, din ram,
ca să-l culegi Tu, dezinvoltă ca o
figură de stil, cu sânii cât
un funduleţ de copil.
Ah, cu tine niciodată n-o să-mi fie urât!

X X X
I-am jupuit
Soarelui faţa
şi mi-am pus-o
drept mască.
I-am jupuit
umbrei mele
pielea
şi mi-am învelit
poemul cu ea.
Masca lăcrimează
întruna cuvinte.
Dar textul
le refuză
intrarea-n retorica
lui lehuză
cu poemul
de faţă
în a o mie una
dimineaţă.
Ion Popescu-Brădiceni

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here