Datorită firii noastre decăzute, când ajungem la necaz, devenim stăpâniţi de frică, ne plângem şi ne văităm, iar atunci când suntem bucuroşi, în loc să ne înseninăm sufletul, ne deschidem gura şi fabulăm vrute şi nevrute, iar în felul acesta, diluăm lumina pe care această bucurie o cuprinde în sine. De aceea, pentru a fi mai înţelepţi, mai smeriţi, trebuie să fim asemeni Maicii Domnului şi să învăţăm să ne lărgim inima, să păstrăm şi să cumpănim toate în inimă şi în tăcerea înţelepciunii! Ştim că în Acatistul «Buneivestiri», Maica Domnului este numită «Vas pecetluit cu Duhul Sfânt», pentru că le-a păstrat pe toate în inima sa, chiar, dacă a vorbit o singură dată, atunci când s-a întâlnit cu Sfânta Elisabeta, care prin cuvântul său insuflat de Duhul Sfânt a întărit adevărul acelui măreţ eveniment care avea să se întâmple, Naşterea lui Iisus Hristos! Desigur, în acea clipă, prorocească înainte-vederea Maicii Domnului a cuprins până şi sfârşitul veacurilor, când a zis: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48), pentru că din acea clipă a trăit lăsându-se pe deplin în voia Celui pe Care L-a zămislit prin Duhul Sfânt şi nu a rostit niciun cuvânt, nici măcar atunci când viaţa i-a fost în mare primejdie. Chiar din momentul acela, pe Maica Domnului o considerăm binecuvântată, împlinindu-i-se proorocia!
,,De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 24)
În altă ordine de idei, dacă orice creștin este supus unei încercări grele, unei mari supărări şi se luptă cu un anume gând al necredinței și cu o îndoială înlăuntrul sufletului său, aşa cum s-a întâmplat cu nefericitul tată din Evanghelia Sf. Evanghelist Marcu, un părinte disperat pentru că fiul lui era, de ceva vreme demonizat, motiv pentru care merge la Domnul Hristos și cu durere în suflet îi spune: «Doamne, de poți face ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi», iar, Iisus i-a zis: ,,De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 24), ceea ce înseamnă că tatăl copilului era apăsat de îndoială, de neîncredere. De aceea, el Îi vorbește lui Dumnezeu, ca şi când ar fi neputincios, dând de înțeles că, dacă rezultatul cererii sale este unul nesatisfăcător, ar fi doar din vina Domnului! De multe ori, auzim întrebări pripite, că Dumnezeu nu face cutare si cutare lucru, dar, am văzut că fiind impresionat de sinceritatea tatălui disperat, Mantuitorul Hristos S-a apropiat de copil și a poruncit diavolului care se salășluise în el: „Duh surd și mut, Eu îți poruncesc: ieși din el și să nu mai intri in el!”, iar, atunci, Domnul, apucându-l de mână pe tânăr, l-a ridicat sănătos. Astfel, putem înţelege că niciodată credința nu se împotrivește rațiunii și nici nu luptă împotriva ei, deoarece, credința, însăşi, are rațiunea ei, dincolo de înțelegerea minții umane. Dacă analizăm cu atenţie problema şi ne proiectăm în sfera acelui paradox al lui Epimenide cretanul, potrivit căruia, «toţi cretanii sunt mincinoşi», aceasta poate constitui premisa de la care porneşte un cretan, care, dacă este cretan, înseamnă că şi el minte şi că, prin urmare, afirmaţia sa nu este adevărată! Altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi, din moment ce îl avem în vedere pe cretanul căruia i se iveşte dilema, deci, putem afirma că toţi cretanii sunt mincinoşi, de unde, putem concluziona că fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că, de fapt, cretanii toţi rostesc neadevăruri şi sunt precursorii dezinformării de azi! Argumentul că paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor, e cât se poate de real, dar, nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta, cum de ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria considerată a fi a nivelelor de gândire logică. Dar, pentru că suntem în postul «Adormirii Maicii Domnului», lăsăm în plan secund paradoxurile logice, ca să ajungem să înţelegem primejdiile pe care le-a întâmpinat Maica Domnului şi modul cum nu a îngăduit să se risipească ceva din mireasma Duhului Sfânt încredinţată inimii ei, fie că s-a aflat în mare bucurie sau în suferinţă cumplită! Pentru că nu se mai pomenise ca o fecioară să nască prunc, de aceea chiar dacă Iosif era numit un om drept, ceea ce în limbajul Sfintei Scripturi înseamnă că se ridicase deasupra legilor trupului şi era călăuzit de Duhul Sfânt, el a fost, totuşi, cuprins de tulburare şi s-a îndoit în sufletul său, dar, cu toate acestea, sfinţenia Preacuratei Fecioare Maria, nu-i îngăduia să o dea în vileag, deoarece, potrivit legii evreieşti, ea trebuia să fie ucisă cu pietre! Însă, tot ca un paradox, chiar soluţia pe care a găsit-o Iosif a fost să o lase în ascuns şi chiar şi atunci când primejdia morţii creştea cu fiecare zi, credinţa ei desăvârşită, nădejdea ei şi dragostea pentru Cel pe Care Îl purta în pântece erau mai puternice decât orice primejdie venită din partea slujitorilor templului!
„Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”! (Luca 1, 48)
Iar, când a văzut mai apoi îngerii lui Dumnezeu pogorându-se şi suindu-se deasupra peşterii din Betleem, şi magii glăsuind cu înfricoşare, păstorii mărturisind minunea, Maica Sfântă a păstrat toate acestea în inima ei, în tăcere, după cum aflăm din Sfânta Scriptură (Luca 2, 51). La fel, Născătoarea de Dumnezeu, nu a spus nimic, atunci când dreptul Simeon, L-a luat în braţe pe Pruncul Iisus şi L-a numit «lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel» (Luca 2,32). Erau, doar cuvinte subtile pentru a-L prevesti pe Mesia, mai ales că prin cuvintele sale, dreptul Simeon, Îl vestea pe Hristos poporului evreu ca fiind Mesia, Emanuel, Mântuitorul lumii pe Care toţi Îl aşteptau, după care, adresându-i-se Maicii Domnului, i-a spus că «o sabie îi va străpunge sufletul» (Luca 2, 35). În felul acesta, referindu-se la Răstignirea lui Iisus Hristos, când Maica Domnului, îndurerată, avea să vadă, răstignită pe Cruce, Însăşi Viaţa lumii întregi! Ca să nu mai spunem că în momentul Răstignirii, când durerea ei întrecea orice suferinţă omenească, de pe buzele Mamei îndurerate, nu a ieşit niciun cuvânt, pe când toţi cei de faţă «se întorceau bătându-şi pieptul» (Luca 23, 48). Suspinând în suferinţa Mamei îndurerate, Maica Domnului a stat lângă Cruce într-un chip cu adevărat dumnezeiesc, purtând o suferinţă mai adâncă decât toată durerea omenească din toate veacurile, dragostea pentru Fiul şi Dumnezeul ei, fiind mai mare decât dragostea oricărei alte fiinţe omeneşti. Toată viaţa sa pământească, Maica Domnului a fost cu totul desăvârşită, şi nici în bucurie, nici în suferinţă nu a rostit o vorbă, împlinind în felul acesta, cuvintele din înţelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah: „Nouă cugetări am fericit în inima mea şi a zecea o voi grăi cu limba” (Iisus Sirah 25, 9). Ca urmare, am putea adăuga adevărul că slujirea celor aleşi de către Biserică, trebuie să înveţe Cuvântul Lui Dumnezeu este plină de primejdii! Pentru că se întâmplă de multe ori ca un învăţător, care voieşte doar un cuvânt să rostească în inima sa, ar putea ca uneori să rostească şi zece cuvinte, dar, fără să fi rostit nici măcar unul din inimă! E adevărat că de multe ori, facem aceasta de nevoie, din pricina naturii noastre omeneşti, iar, cel care vorbeşte ca orator, să nu fie insuflat de Dumnezeu, dar lucrul acesta are mai puţină însemnătate decât faptul că el are o deplină şi neabătută încredere în Cel ce pe toate le săvârşeşte! Pentru a păstra pacea sufletească, trebuie să izgoneşti departe mâhnirea şi îndoiala, ca să te străduieşti să fii vesel, iar, dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, trebuie să eviţi pe toate căile să-i judeci pe ceilalţi. De aceea, neosândirea aproapelui şi tăcerea rezervată păzesc pacea sufletului nostru! Când omul se află în această stare, primeşte revelaţii dumnezeieşti. Desigur, pentru a nu cădea în osândirea aproapelui, ai grijă să nu primeşti nici un cuget rău despre nimeni şi să fii ca un mut pentru toţi! Pentru a-ţi păstra pacea sufletească, trebuie să-ţi îndrepţi foarte mult atenţia spre tine însuţi şi să te îndrepţi asupra stării în catre te afli, de aceea, trebuie să fii cu multă luare aminte, încât simţurile trupului, şi îndeosebi văzul, să-i slujească doar omului lăuntric, înduhovnicit, astfel încât în suflet să nu pătrundă lucrurile amăgitoare! Darurile izvorâtoare din Harul Duhului Sfânt sunt dobândite numai de către cei care au o lucrare interioară şi priveghează pentru sufletul lor în Calea spre Dumnezeu! În loc de concluzie, am putea preciza că doar noi suntem vinovaţi, dacă nu trăim la măsura duhovnicească a cuvintelor din înţelepciunea lui Iisus, şi nu urmăm pilda isihasmului desăvârşit al Maicii Domnului. Iar când o facem, începem să gustăm din dulceaţa roadelor rugăciunii isihaste şi nu mai vrem să ne mai ocupăm cu nimic altceva decât cu chemarea Numelui Domnului Iisus Hristos, pentru că Numele Lui devine însufleţirea noastră şi ne devine mai necesar decât însăşi respiraţia! Cu certitudine, toţi avem nevoie să respirăm pentru a ne menţine în viaţă din punct de vedere fizic, însă, avem o mult mai mare nevoie să chemăm Numele lui Iisus pentru a dobândi viaţa cea veşnică! Nouă, ca iubitori de Dumnezeu, ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chiar obsedat de vocaţia credinţei, a devenit prin însăşi aplecarea lui iscoditoare, un credincios. Cel care porneşte spre Dumnezeu, constată, cât de anevoioasă şi de nesigură i se arată a fi Calea, fiindcă, nu va solicita avizul unui slujitor al altarului, dacă nu L-ar afla în sufletul său pe Mântuitorul Hristos!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
