PAUL REZEANU: “BRÂNCUȘI. Tatăl nostru” (I)

23

(Ed. Autograf, Craiova, 2012,708 p.)
Între brâncușiologii afirmați pe deplin în ultimul deceniu, a cărui vocație distinctă vine să „restaureze” întrucâtva viața și opera lui Constantin Brâncuși, corectând unele exagerări, preluări eronate, omisiuni rezucabile ori scăpări regretabile, numele lui PAUL REZEANU (n. 19 noiembrie 1937, Breaza-Prahova), se recomandă de la sine. Istoricul și criticul de artă craiovean (oltenizat prin căsătorie), laureat al Academiei Române pentru monografia „Constantin Lecca” (2007), și-a dedicat întreaga viață cercetării științifice. A lucrat mai întâi la Sectorul de Istorie a Artei al Academiei Române, Filiala Craiova, și, de la 15 octombrie 1970, muzeograf și director al Muzeului de Artă din Craiova vreme de 34 de ani, onorând apoi o carieră universitară de două decenii la catedra de Istoria Artelor (Facultatea de Teologie) și decernându-i-se, în fine, titlul de „Cetățean de Onoare” al Municipiului Craiova (2012). Este membru al Comitetului Internațional al Muzeelor (ICOM – UNESCO), având la activ călătorii de studiu în toate țările Europei, în USA și câteva țări din Africa și Asia.
1.Rezeanu-pozaNominalizat în câteva rânduri pentru critică de artă de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Paul Rezeanu este autorul a peste 1000 de articole (peste 120 publicate în reviste de specialitate), editând nu mai puțin de 32 de cărți de istorie și istoria artei, în special monografii referitoare la fenomene culturale din Oltenia. Se adaugă la acestea cele 40 de Caiete de expoziții, rod al unei performanțe manageriale recunoscute, prin găzduirea la Craiova a unor mari expoziții din Franța, USA, RFG, Italia, Marea Britanie, Spania ș.a. Sunt de amintit aici nu numai celebrele „seri muzeale” (din 1978-1990, „Prin marile orașe și muzee ale lumii”), dar și expozițiile dedicate tuturor clasicilor artei românești, celor mai importanți pictori și sculptori contemporani, cu precădere ale unor artiști plastici originari din Oltenia.
Autorul cunoscutei Istorii a artelor plastice din Oltenia – 1800-2000, în mai multe ediții, nu putea să nu se oprească și asupra lui Constantin Brâncuși, descoperit „în urmă cu aproape cinci decenii”, când lucra, alături de V. G. Paleolog, la Filiala Craiova a Academiei Române, cunoscându-i, în diferite împrejurări, pe marii „brâncușiologi” ai vremii (Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Radu Ionescu, Barbu Brezianu, Ștefan Georgescu-Gorjan, Mircea Deac, Constantin Antonovici ș.a.). Foarte apropiat de V. G. Paleolog, i-a facilitat acestuia unele servicii și l-a susținut în activitățile sale, dar nu poate să treacă cu vederea faptul că, angajându-se să aducă „Atelierul lui Brâncuși” de la Paris, acesta, câștigând sprijinul autorităților, „s-a întors cu șase bârne și câteva scânduri de la un pod de lemn demolat în Franța nu știu pe unde, căci atelierul nu mai era de mai bine de zece ani”! (p.584).
În același ton demistificant, să menționăm și următorul pasaj colportat nu numai de „brâncușiologii de ocazie”, dar și de unii „cercetători de renume”: „În România s-a vorbit și din păcate se vorbește și azi de faptul că Brâncuși a dorit să doneze Atelierul său statului român. Povești. Nici vorbă. Nu există niciun document în acest sens, nici la București, nici la Paris (Brâncuși păstra, în general, ciornele cu răspunsul la corespondența primită). Ba, s-a mers până acolo încât s-a spus că statul comunist român n-a permis intrarea în țară a unui tren cu donația Atelierului Brâncuși… Nici gând….” (p.551).
„Despre Brâncuși – scrie Paul Rezeanu – s-au spus multe și s-a scris enorm. Mii, zeci, sute de mii și milioane de pagini. Dumnezeu știe câte. Au scris mulți. Și veniți, și chemați, și nechemați. Toată lumea se pricepe, știe ceva despre Brâncuși și scrie, publică. Dar, de regulă, după ureche…” (p. 586).
Tocmai acest tip de răstălmăciri „după ureche” îl supără și-l incită pe critic, iar din acest punct de vedere cartea sa «Brâncuși. Tatăl nostru» este nu numai binevenită dar și necesară sub aspectul „deparazitării” de locuri comune, de truisme și comentarii tautologice, de afirmații incontrolabile.
*
„Am cunoscut, am fost în relație cu mai toți «brâncușiologii» români și străini (de la V.G. Paleolog, Petru Comarnescu, Barbu Brezianu la Sidney Geist, Carola Giedion-Welcker, Friedrich Teja Bach, Doina Lemny ș.a.). Timp de 45 de ani autorul a urmărit „mai tot ce s-a publicat în lume despre Brâncuși”. La îndemnul unui prinț francez (Leonardo Dolgoronky), s-a hotărât să scrie prima carte „cu materiale inedite despre sculptor” – Brâncuși la Craiova (2002), o carte care luminează pe deplin, pe bază de cercetare documentară, „perioada” craioveană din viața sculptorului, importantă etapă a vieții în care însuși artistul afirmă că „la Craiova m-am născut a doua oară”. Între timp, însă, cercetările asupra vieții și operei, documentarea în arhive și în muzeele lumii n-au încetat, accesul la „Arhiva Brâncuși” venind să clarifice multe necunoscute sau aspecte rău tălmăcite și devenite truisme în scrierile despre Brâncuși”.
Pe o asemenea platformă solidă este proiectată masiva lucrare BRÂNCUȘI. Tatăl nostru (Autograf, Craiova, 2012, 708 p.), alcătuită din zece capitole, cronologicește desfășurate, urmărind viața și opera marelui sculptor (și adnotată cu 1227 trimiteri), la care se adaugă câteva studii ce privesc: adresele, locuințele și atelierele lui Brâncuși (456-461), artiștii care au lucrat în atelierele sculptorului (462-466), călătoriile lui Brâncuși (467-477), saloanele și expozițiile de grup sau colective la care Brâncuși a participat în timpul vieții (478-498), proiectele nerealizate (497-504), catalogul operelor sculpturale brâncușiene (505-578), Brâncuși grafician și fotograf (579-582). O secțiune de Cronologie și concordanțe (de la 1833 la 1957), urmată de o Bibliografie selectivă și de un Index de nume (I-X) încheie masiva lucrare, rod al unor documentări de peste patru decenii de viață asupra unui subiect de primă mărime din istoria plasticii românești și universale.
*
Și, ca să menționăm alt exemplu, ne vom opri la vara lui 1897 când, timp de 2 luni, Brâncuși „a fost trimis” să lucreze la o fabrică de mobilă din Viena, la un anume Herr Roth, eliberându-i-se un certificat. „Nimeni nu și-a pus însă vreodată întrebarea asupra acestei călătorii, toți biografii au reluat sec doar faptele”, scrie autorul, argumentând că Brâncuși avusese posibilitatea să dobândească / să deprindă câteva elementare cunoștințe de limbă germană, atât de la meseriașii austrieci și germani din Craiova, cât și de la profesorii săi care, în afară de director, erau „dacă nu toți” austrieci. Tânărul de 21 de ani, bursier fiind, „a fost ajutat” de oamenii de bine ai Craiovei, consulatul austriac aflându-se lângă Școala de Arte și Meserii din Craiova: „Până la noi nimeni n-a știut acest lucru!” (p. 587). La Craiova funcționa și o școală germană, dar și o biserică evanghelică și e de presupus că tânărul școlar venise în contact cu sumare elemente de limbă germană. La București, Brâncuși l-a avut profesor de sculptură pe Vladimir Hegel, care împreună cu dr. D. Gerota l-au îndrumat spre München, unde îl aștepta mai vechiul său prieten Peter Neagoe, viitorul autor al romanului romanțat „Sfântul din Montparnasse” (publicat postum, 1965). Plus relația de prietenie cu sculptorul Frederich Storck. Ratând Münchenul („nu i-au ieșit socotelile”), Brâncuși se îndreaptă spre Paris (limba franceză „fiindu-i total străină”), unde se afla prietenul său bun Daniel Poiană, plecat cu aproape un an înainte. Drumul făcut nu „pe jos”, cum s-a spus adeseori, ci „cu trenul”, având bani de la vânzarea părții sale de moștenire de la Hobița și din vânzarea unor exemplare ale „Ecorșeului”. Mai târziu, în evocările sale, Petre Pandrea ne încredințează că a discutat cu Brâncuși în limba germană, înțelegându-se destul de bine.
(Va urma)
Zenovie Cârlugea

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here