- O poveste despre vulnerabilitate şi supravieţuire
Orice roman semnat de Radu Aldulescu se citeşte de/cu plăcere. Adică e o lectură agreabilă şi o recitire oarecum critică. Dar critică literară facă cine-o vrea şi-o mai putea. Eu am început a mă dedulci la a lectura proza scurtă (Dumitru Augustin Doman), dar şi roman, obligatoriu capodoperial (D.R. Popescu, Marin Preda), însă fără a-mi crea obiceiul de a şi scrie.
Am citit în ultimul deceniu trilogia romanescă datorată lui Lazăr Popescu (Eşecul cartofilor cruzi) ori lui Cristian George Brebenel (Guvernământul general al Genezei) sau lui Emilian Marcu (Tobele mute), dar şi lui Marius Marian Şolea (Crimă şi pace bună).
Genul romanesc a cucerit încet şi sigur însuşi spaţiotimpul românesc (unii exegeţi i-au dedicat la rândul lor tot trilogii precum de exemplu Nicolae Manolescu (vezi „Arca lui Noe: Doricul, ionicul şi corinticul”) ori eu însumi (vezi Reinventarea capodoperei (I+II+III)). Dar în prima ediţie a „Istoriei critice…” aparţinând lui Nicolae Manolescu acelaşi roman beneficiază de un paragraf întreg din care se înţelege că Radu Aldulescu „preferă tot mai des purul senzaţional de situaţii şi caractere”.
Stilul acesta de lectură à la Manolescu este evident expeditiv, întrucât istoricul recurge la un rezumat metanarativ. Totuşi, revoluţia de la Timişoara a însemnat în istoria de ieri şi de azi a României contemporane o cotitură, o ruptură, căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu. Domnul critic prinde însă din zborul razant al condeiului său obiectiv aspectul că „primejdia îi vine romancierului” „din excesul calităţilor lui”.
Temeinic cunoscător al mediilor sociale, carismaticul prozator Radu Aldulescu – pe care de altfel l-am cunoscut în 2017 în Cetatea Băniei graţie poetului Nicolae Coande şi poetului Ionel Ciupureanu – e un optzecist tardopostmodernist care refuză politicul, deşi îşi atinge ţelul recurgând la distopie/ antiutopie, dacă nu cumva regimul utopic le subminează pe cele „în negativ”.
Asemănător scrie cumva roman şi Horia Gârbea, deşi „magistrul” Nicolae Manolescu îl desfiinţează într-o propoziţie seacă şi dură „Proză parodică, fără originalitate”[3]. I-am comentat într-o carte proprie „Căderea Bastiliei”. Scriam acolo că romanul lui Mitică Unguroiu „Scriptura păcătoşilor” pare parodiat după „Era ticăloşilor”, eseu filosofic de-al lui Victor Petrini, unul din personajele emblematice ale lui Marin Preda, din trilogia-i „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Nicolae Manolescu remarcă şi domnia-sa la Radu Aldulescu aspectul că mediul din „Amantul Colivăresei” nu-i străin de acela al deratizatorilor din „Cel mai iubit dintre pământeni” şi totodată îl aşază în paradigmă cu Osborne şi Céline, în tonul dat de Dan C. Mihăilescu şi Mihai Zamfir. Eul îl amintesc în acest context şi pe Alexandru Moraru de la Timişoara cu „Casa îngerilor”, dar şi pe Eugen Barbu cu „Groapa” ori pe Dumitru Augustin Doman cu „Sfârşitul epocii cartofilor”.
Şi istoria din ţinutul de verdeaţă şi răcoare – raiul de dincolo de iad – este spusă şi trăită de Relu Golea, un scriitor nepublicat, cu predispoziţii grafomane. E practic o poveste despre vulnerabilitate şi supravieţuire într-o lume care aparţine întotdeauna celorlalţi. Un mare prozator precum Ştefan Agopian mizează necondiţionat pe vocaţia de romancier a lui Radu Aldulescu caracterizându-l în termeni elogioşi. Citez: „Radu Aldulescu e unul dintre puţinii noştri prozatori născuţi, şi nu făcuţi. Scrie proză aşa cum respiră, o proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică şi tulburătoare în acelaşi timp. Poate să nu-ţi placă, dar e imposibil să nu admiri forţa cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu şi-a luat mâna”. Şi ca să nu uit, trebuie să precizez că acest Radu Aldulescu a scris scenariul filmului „Terminus Paradis” care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia şi că s-a născut în acelaşi an cu mine, însă pe 29 iunie 1954 la Bucureşti, şi că a debutat în 1991 cu „Sonata pentru acordeon”.
- Paradoxul revoluţionarului triadic
„Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” e un puternic roman moral-etic. Dar pe Nicolae Manolescu nu-l convinge căci „intriga se complică până la neverosimil”. Despre ce este vorba?
Relu Golea şi Andrei Ilieş sunt oarecum prieteni. Amândoi nişte rataţi intelectual. Cum toate personajele sunt tot o vorbărie, Laur de pildă are un văr Aurel şi sporovăiesc întruna. Lucrează pe o platformă industrială sub conducerea maistrului Victor Gomoiu executând tuburi pentru puţuri din ciment. Munca e grea, de ocnaş. Dar şi bine plătită. Astfel vara trece. Relu Golea îl ia într-o seară pe Laur în demisolul său plin de hârţoage. „Sunt romanele vieţii mele” îi spune, dintre care dusese unul la o editură („Calende”). La cei 35 de ani ai săi, Relu Golea caută forţa şi puterea cuvântului tipărit. O cunoaşte pe-o redactoră-şefă Ştefania Bruescu, apoi pe directorul Gheorghe Restoiu, care nu-i promit mai nimic, ci îl învăluie cu promisiuni deşarte, pe el, „un Papillon în mizerie, posedat de coşmarul gloriei literare”.
Romanele vieţii lui Relu Golea ar fi fiind – citez – „o istorie de o amplitudine monstruoasă, o istorie atotcuprinzătoare”. Astfel tânărul nedebutat încă editorial dădea târcoale unei lumi pe care o regăsea străină şi inutilă, de o nebulozitate toxică. „Cei vii şi tot şirul morţilor mistuindu-se în neantul memoriei, toţi colcăiau şi bolboroseau amarnic” în destinul de scriitor grafoman al credinciosului şi fanaticului sclav al literaturii.
Ici-acolo, scriitura lui Radu Aldulescu devine dostoievskiană, adâncă, filosofică şi tragicomică, ba deseori chiar Kafkiană („Metamorfoza”) ori buzzatiană („Deşertul tătarilor”) şi, de ce nu, mülleriană („Leagănul respiraţiei”). Marile romane se cheamă între ele într-o arhitextualitate inalterabilă (Gérard Genette: Introducere în arhitext) întreţesută simbolicoarhetipal. Oraşul subteran e o alegorie dantescă, iar eroul Relu Golea astfel cunoaşte sublimul transdescendent.
Jean Ricardou l-ar boteza „staţionarul” versus „funcţionarea politică a textului”. Ar reliefa paradoxul opoziţionalului şi pe cel al revoluţionarului angrenate în aparatul autorilor triadici. Radu Aldulescu recurge la dilatarea extremă a textului până la exasperarea bandei de montaj. Încât pe nesimţite Relu Golea se transformă într-un mecanism de debitat fraze împletindu-se cu imagini şi istorii nesfârşite. A cotrobăit dărâmând şi reconstruind prin toate subteranele memoriei.
Şi paginile romanului din „Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” se derulează lent, iar când romancierul/ când metaromancierul/ cad(e) în meditaţie (musai concentrată), intră în scenă şi femeile: Ortansa, Leontina, Motănica. Relu Golea se întreţine în discuţii cu jigodia comunistă Gheorghe Restoiu solicitând niscaiva lămuriri suplimentare. Acest Restoiu e un fel de caricatură a activistului de teren zdravăn şi stacojiu şi cu ceafa groasă exact ca-n „Doina” lui Eminescu. Îi reproşează lui Relu Golea tuşele prea groase şi faptul că personajele sunt mai mult nişte caricaturi decât oameni în carne şi oase. Că „e prea multă mizerie în povestea asta a ta, prea multă tristeţe, prea multă violenţă”. Înţelege bine acest Restoiu „dorinţa de autentic” dar prozatorul cade în cealaltă extremă. Ca atare cartea va trebui zdravăn răzuită. „Şi toate chestiile astea, sexualitate, pornografie, sunt prea din abundenţă. Ca şi cum lumea ar fi făcută numai din obsedaţi şi perverşi”. Ironia de aici încolo devine – cum ar descrie-o acelaşi Ricardou – curat subversiune textolectuală grefată cu necesara impertinenţă pe confruntare ideologică. Subversivul Relu Golea îl ia peste picior pe răhăţelul de Restoiu – un gunoi subuman – invitându-l la munca de jos, la facerea de tuburi (ci nu de romane infectate politicoideologic, sub o dictatură halucinantă).
Ca figură romanescă (meta)romanul lui Radu Aldulescu se transformă în metaforă: tunel-labirint nesfârşit prin care să treacă de la caz la caz pisica sau ursul. Dar de ce ori pisica ori ursul? Pisica e perfidă, dar şi simbol al libertăţii. O reprezintă pe Bastet, dar şi pe Diana. Ursul în simbolistica poporului român e eroul civilizator, stăpân al lumii de jos, subterane, dar şi patron al unei confrerii iniţiatice de tineri războinici. Aluziile sunt prea la îndemână ca să le mai relevez didactic.
- Viaţa din cealaltă perspectivă
Poţi regăsi în romanul practicat de Radu Aldulescu toate principalele roluri narative identificate (fastidios?) de Claude Bremond, dar cui prodest? Infatigabili, Radu Aldulescu – Relu Golea sar de la un episod la altul cu o lejeritate uluitoare, ies din hăţişul povestirii liniare dezinvolţi. Prin urmare iată-ne la expediţia din Timişoara şi la plănuirea evadării din „lagărul” comunist. Plutonierul Cosmescu este şi el distribuit într-un rol narativ, apoi Viorel îşi duce părinţii cu Dacia la o nuntă prin Gorj, unde erau naşi. Andrei fură sacii de ciment ai lui moş Victor Gomoiu vânzându-i lui Nelu pe bani mulţi ca să-i ia cu el când o fugi pentru graniţă. Moşul este găsit mort. Andrei, Relu şi Laur se urcă în tren şi pleacă din Bucureşti spre Timişoara. Într-un local mănâncă, beau în aşteptarea unei călăuze, Pepino, cu conştiinţa încărcată de crima săvârşită, căci ei trei îl omorâseră pe Moş Victor Gomoiu, jefuindu-l.
Brusc, se trezesc în miezul, în haosul, în vâltoarea revoluţiei din Timişoara, ei, cei trei excrai de Curte Nouă: Aurel Golea, Ilieş Andrei, Trandafir Laurenţiu, care se visaseră în America într-un loc de verdeaţă şi răcoare. Rămaşi fără bani – între timp Laur şi Steluţa fugiseră cu toată suma – călăuza Hansi îi avertizează că au început să bage trupe la graniţă ca s-o întărească deci să se grăbească. Circulau zvonuri că România e atacată de unguri, de ruşi, de sârbi. Oraşul e ticsit cu miliţie, armată, trupe militare întregi, securitate etc. Dar fără plata de rigoare, el, Hansi, nu-i va scoate afară din România.
De la pagina 200 încolo, romanul este dedicat revoluţiei propriu-zise, întinzându-se pe încă o sută şi ceva de pagini, dar şi confiscării ei şi restauraţiei criptocomuniste.
Ies pe străzi şi antieroii lui Radu Aldulescu, cu Pepino şi Hans cu tot, ca să caşte gura la ce se petrece. Întreabă, li se explică crunt: „A adus Ceauşescu Armata şi Securitatea şi-au împuşcat lumea pe capete. Sunt sute de morţi şi răniţi în oraş. Ăştia-s puşi să ne omoare şi să ne dea foc la toţi”(p. 213). Carol, prieten al lui Hansi, era la curent cu evenimentele: „… dacă nu dăm foc la ţară acum când e momentul şi-apucă ăştia de ne încalecă, o să fie vai şi-amar de oasele noastre”. Aşa că iată-i pe antieroii lui Radu Aldulescu puşi în situaţia de a-i salva pe români de frica ce le asfixiase sângele din „instalaţii” şi de a-i spăla de ruşine în faţa lumii întregi.
Prozatorul, hugolian, dă proba clarităţii romaneşti fixând lucrurile cu impasibilitatea şi cruzimea unei priviri absolute. Totul devine clar iar povestirea însăşi se orânduieşte conform unei dispuneri omogene, în linii înseriate, cu o artă voluntară şi cu diseminări ale vicisitudinilor duratei personale. Jean-Paul Sartre a arătat că romanul nu trebuie să răspundă premeditării romancierului, ci libertăţii personajelor. Asistăm şi noi la un nou efort de a face să vorbească în povestire povestirea însăşi. Evenimentele sunt povestite în aparenţa din singurul punct de vedere al celui ce le-a trăit, acel privitor pe urma căruia suntem. În sfârşit, revoluţia e în toi. Se trage în populaţie. Se scandează „Jos Ceauşescu!”. Şi iar e vânat poporul, împuşcat de la ferestre, din poduri, de pe acoperişurile blocurilor. Descrierile sunt convingătoare. Wayne C. Booth afirma în „Retorica romanului” că povestirea sub forma prezentării îşi asumă o naraţiune care face parte integrantă din desfăşurarea luptei propriu-zise, iar romancierul se lasă captat de moralitatea naraţiunii personale. Céline îşi manifestase calitatea irezistibilă a unei tensiuni aproape insuportabile. Radu Aldulescu se comportă de aceeaşi manieră. Călătoria prin Timişoara nu mai e o aventură de evaziune dintr-un teritoriu al unui dictator dement, ci duce dinspre viaţă înspre moarte. Şi atunci vezi viaţa din cealaltă perspectivă.
După care cititorul se trezeşte în faţa unei probleme îngrozitoare. Un narator de persoana întâi, un antierou picaresc modern, îl conduce pe el, printr-o serie de păţanii sordide. Desigur, totul este redat complet obiectiv-subiectiv, iar cititorul trebuie să se conformeze ritualului trialectic.
- O Summa răsturnată axiologic
Din nefericire, romanul se trădează pe sine exact la final, căzând în publicistă ieftină, în pamflet, în reacţie punitivă, nemaifiind, deloc, ficţiune; în derizoriul cotidian ceea ce-i e fatal. E o prelungire poate egocentrică, narcisistă. Sau totuşi trebuia ca-n „Marele singuratic” (Marin Preda) să avem şi o anchetă a asasinării lui Victor Gomoiu de către Ilieş Trandafir şi Relu Golea. Or ca-n „Cel mai iubit dintre pământeni” în partea a treia să apară o Ortansa ca să-i dăruiască un copil şi să-l înscrie în rândul lumii ca familist. Ori să fie inserţionată şi ideea că Revoluţia fusese furată de aceeaşi „fiară comunistă” în frunte cu Ion Iliescu şi F.S.N.-ul? „Era vorba bineînţeles despre comuniştii ieşiţi din te miri ce peşteri şi grote, ca o invazie de oameni-maimuţă în acest ţinut de verdeaţă şi răcoare, toată povestea pretându-se la deznodământul optimist că Revoluţia îi va alunga şi-i va sili să se reîntoarcă în grotele lor”.
Romanul lui Relu Golea a apărut la Editura Calende. Ştefania Bruescu devenise preşedinta unei fundaţii de cultură naţională, iar Gheorghe Restoiu director şi acţionar multimilionar, al celui mai puternic trust de presă din acest ţinut de verdeaţă şi răcoare ş.a.m.d. Gunoaiele sunt scoase la suprafaţă de apele tulburi şi parvin socialpolitic.
Cum afirmam, romanul se continuă pe riscul asumat de autor. Însă lecţia relecturii mele de-o săptămână şi a redactării comentariului de faţă de două zile este trasă: din „Poeticile lui Joyce” (Umberto Eco): descompunerea imaginii realităţii într-o suită de tablouri extrem de complexe. Radu Aldulescu recheamă la rampă apostrofa. O conversiune atât de radicală a semnificatului – ca şi conţinut – în structură semnificantă (între hazard şi necesitate). Experienţa de viaţă este lăsată să se întruchipeze în formulele de limbaj care au exprimat-o până atunci şi este arătată până şi-n subteranul ei psihanalitic-antropologic. Romanul are o epifanie centrală şi încă multe altele constelate. Această epifanie centrală este ţinutul de verdeaţă şi răcoare şi este în acelaşi timp o epifanie-viziune şi o epifanie-structură. Şi mai recurge la tehnica dramatică, eliminând prezenţa continuă a autorului şi înlocuind-o cu punctul de vedere al personajelor, al evenimentelor, al „istoriilor”; montajul romancierului-regizor este modul de gândire al protagonistului.
Asistăm la o poetică a secţiunii în lăţime. Ca şi alţi colegi de generaţie (Dan Stanca: Jurnalul aşteptării – n.m.), Radu Aldulescu optează pentru prezenţa nefiltrată de res gestae împotriva unei historia rerum gestarum. Alege viaţa împotriva poeziei, asumarea fără discriminare a tuturor evenimentelor, renunţarea la selecţie, nivelarea faptului nesemnificativ şi a celui cu sens – într-o măsură în care nici un fapt nu mai poate fi considerat mai mult sau mai puţin nesemnificativ decât altul şi toate faptele, epuizându-şi ponderea, devin la fel de importante/ determinante în indeterminismul lor cuantic. Radu Aldulescu explorează scormonind în măruntaiele însângerate tăietura în lungime şi tăietura în lăţime, dar şi în adâncime întru (ne)epuizarea substanţei (non)romaneşti. Monologul interior este schimbat cu dialogul exterior, cu o comunicare de grup mic. Iar romanul e unul al unui flux şi reflux nesfârşit, e opera = univers uman, iar lumea e un ordo rethoricus şi o Summa răsturnată axiologic şi etic, dar, brusc, răsturnarea însăşi devenind un alt canon, o nouă normă stilistică, provocatoare prin substanţialitatea şi autenticitatea ei, ambele vizând/ frizând un absurd ontologic ireductibil.
* Radu Aldulescu: Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, 326 pagini
Ion Popescu-Brădiceni
