Cândva, un mare colecționar, bibliofil și eminescofil de la noi, Ion C. Rogojanu, primul român care a dăruit o bibliotecă întreagă cu lucrări de și despre Eminescu orașului Botoșani, azi o Secție din cadrul Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu” ce poartă numele ilustrului său donator, îmi spunea, cu prilejul unui interviu de care și azi îmi amintesc cu drag, că părinții nu ar trebui să se preocupe să lase averi copiilor lor, ci e suficient să le cumpere cărți și își vor dobândi singuri averile dorite. Judecând după exemplul și destinul marelui eminescofil, cam avea dreptate. Biblioteca de la Botoșani, ce-i poartă numele, deține exemplare rarisime, ediții unicat ale operei eminesciene, evaluate azi la zeci de mii de dolari fiecare. Ele sunt la dispoziția publicului, a cercetătorilor, pot fi răsfoite și admirate, și nu stau ascunse prin cine știe ce dulapuri obscure, doar pentru deliciul și satisfacția unor egoiști solitari. Se poate spune chiar că pasiunea colecționării e o artă când știi s-o împărtășești cu alții, altfel, un iubitor de cărți, de obiecte de artă de valoare, e un simplu zgârcit care ține totul pentru el, deși, este știut, nu suntem decât deținătorii vremelnici ai acestor obiecte rare, adevăratul lor destin fiind acela de a fi cunoscute și apreciate de cât mai mulți oameni.
Recent, am primit de la Târgu Jiu o carte singulară, o mărturisire emoționantă de credință pentru bibliofilie și arta păstrării și promovării cărților, cum nu prea se mai practică azi, venită de la un fost coleg, mai corect de la un fost mare șef care a răspuns cândva de destinul culturii, și implicit al presei și al cărților din Ministerul de Interne, generalul (în retragere) Constantin Codiță, intitulată modest (aș spune în linia care l-a caracterizat în lunga carieră de oștean și pe care, intuiesc, nu a părăsit-o nici azi) „Actor pe scena Poliției Române. Autografe”. (Editura Măiastra, 2024, cu o prefață de Nicolae Dragoș, și având pe copertă un Pegas stilizat, creație a lui Lucian Irimescu, membru al UAPdR, Filiala Craiova). Cartea, o veritabilă auto/biografie spirituală, văzută prin prisma și cu ajutorul cărților primite cu autografe de la autori și păstrate cu sfințenie, ca bunuri de preț, mărturii ale unei treceri glorioase nu doar prin cariera militară, dar chiar și prin viața de zi cu zi, este o adevărată Istorie a literaturii contemporane prin autografe și imagini, un proiect grandios la care lucra și un alt mare conjudețean al său, „nepotul lui Brâncuși”, de la Peștișanii Gorjului, regretatul fotograf și prieten al artiștilor, Vasile Blendea, și el evocat fugitiv, printre rânduri. Iar dacă Istoria Literaturii Române (actuale) în imagini a lui Vasile Blendea nu a avut parte de o ediție pe măsură, cartea lui Constantin Codiță este un adevărat album de artă, o dovadă că un mare iubitor de cărți este și un bibliofil pe măsură, beneficiind și de consilierea a doi scriitori consacrați, cunoscuți pentru pasiunile lor bibliofile, ca și pentru relațiile în lumea oamenilor de artă, poetul și gazetarul Nicolae Dragoș și, cu deosebire, regretatul scriitor, director de gazetă în Ministerul de Interne și pasionat colecționar, generalul (rtg) Nicolae Rotaru, ultimul și „pandur” în suflet, ca și Constantin Codiță.
Poate că evocarea termenului de „pandurie”, ce trimite mai degrabă la o epocă istorică anume, și mai ales la un mare erou al neamului, Tudor Vladimirescu, cel care a îngrozit, la 1821, Țara Românească, și mai ales Capitala, cu „pandurii săi”, contribuind decisiv la căderea regimului fanariot în Țările Române și înlocuirea lui cu un regin „constituțional”, reprezentat pe atunci de „Regulamentul organic”, impus de ruși prin guvernatorul Pavel Kiseleff, pare exagerată în acest context. Nimic mai neadevărat. Despre spiritul „panduresc” la olteni, vorbea cu mândrie și marele jurist și sociolog Petre Pandrea, care îl numea pe Brâncuși, pe care îl cunocuse personal în anii studiilor sale la Paris, un mare „pandur”, făcând și un portret sociologic al „spiritului panduresc”, ce implică, bărbăție, demnitate, curaj și răspundere, respectiv tocmai acele calități ce caracterizează un militar adevărat. Iar ca o exemplificare a spiritului panduresc Petre Pandrea îi semnala, alături de Brâncuși, marele artist oltean, ajuns prin destin și talent un mare „profet” al artei moderne mondiale, și pe câțiva lideri militari cu origini gorjene și oltenești, dovadă că marile spirite depășesc vremelnicele granițe ale profesiei, „panduria” fiind o stare de spirit, iar nu neapărat o profesie, sau o mărturisire de credință.
Cunoscându-l bine pe generalul Constantin Codiță din anii (poate) cei mai luminoși ai carierei sale, când a condus strălucit destinele Culturii și ai Presei de la Interne, reușind ceea ce părea imposibil după Revoluție, respectiv schimbarea percepției publice despre un minister văzut mai degrabă ca o forță represivă, în slujba Puterii, indiferent ce culoare politică ar avea ea, într-o instituție, în primul rând, deschisă spre cultură, o gazdă și o casă primitoare pentru artiști, scriitori și gazetari din toate generațiile, am încercat să înțeleg și de unde vine această „pandurie” a sa nativă, această noblețe, aș spune, a spiritului, neobișnuite (mai ales, în acei ani tulburi) pentru un militar de carieră. Născut în 1950 în comuna gorjeană Brădiceni, vizitată cândva și de Alexandru Vlahuță și descrisă ca atare în „România Pitorească”, Constantin Codiță provine, genetic, dintr-un neam de țărani autentici, despre care Vlahuță spunea că vede în măreția lor, „de eroi de cărți”, o „înțelepciune antică, înălțătoare”: „Pe chipurile lor e tipărită răbdarea sfântă a românului, tăria legendară a neamului acesta oțelit de dureri, care a văzut și a îndurat atâtea că nimic nu-l mai poate îngrozi”. La 19 ani s-a înscris la Scoala de ofițeri de Miliție de la București și a părăsit Poliția în 2005, cu gradul de general cu o stea (corespunzător funcției de chestor de poliție), parcurgând în acest tip toată ierahia militară și ocupând funcții importante de comandă la diverse eșaloane, de la cea de șef de poliție orășenească și județeană, la calitatea de Șef de Direcție din M.I., echivalentă cu aceea de general cu patru stele. Am spune un succes profesional pentru un polițist de provincie, dar firesc pentru un intelectual de anvergura sa: toata viața a învățat, s-a perfecționat, a urmat Facultatea de Drept, și-a însușit, la nivel academic, limba franceză, a fost în delegație în țări de pe patru continente, a scris și a editat cărți, a înființat ziare, în prezent conduce Asociația locală a cadrelor militare în rezervă și retragere ce poartă numele, al cui altul? decât cel al lui „Tudor Vladimirescu”. Omenește, Constantin Codiță are ceva din firea încăpățănată a strămoșilor săi gorjeni, dar are și o noblețe naturală, o formă de pandurie superioară pe care o remarca și Petre Pandrea la idolul său spiritual, Constantin Brâncuși. De altfel, apropierea mea de Constantin Codiță a fost chiar sub „zodia lui Brâncuși” fiind invitat să lucrez, inițial, cu Fundația „Pasărea măiastră” a polițiștilor din Gorj, devenind apoi colaborator al ziarului „Meridian”, unul din multele publicații locale și centrale înființate de Constantin Codiță de-a lungul timpului, unele la care am și lucrat nemijlocit, în perioada 1995-2005: „Civica”, „Start”,„File de carte”, „Jurnalul Poliției gorjene” etc. În filele acelor publicații, azi uitate, a rămas o parte din munca mea de jurnalist, la fel cum au rămas și cărțile pe care le-am editat împreună în acei ani: „Poliția din Gorj – File de istorie” (Editura M.I., 1996), dar și altele editate de Constantin Codiță mai târziu: „Monografia Comunei Peștișani”(2015), „Brădiceni-500”(2018), „LCB-50. Povestea liceului nostru. Cu un omagiu adus lui Brâncuși”, „Oameni ai Treburilor Dinlăuntru. Instituții și personalități ale Internelor din Gorj în context național (2022) și multe altele. Se poate spune că două dintre personalitățile gorjene i-au schimbat definitiv destinul omenesc și profesional lui Constantin Codiță, respectiv Constantin Brâncuși și Tudor Vladimirescu, ambii exponenți de frunte ai spiritului „panduresc”, despre care vorbea Petre Pandrea.
În noua sa carte „Actor pe scena Poliției Române” (cu un titlu inspirat după un volum de confesiuni al lui Mircea Diaconu, „Scaunul de pânză al actorului”) Constantin Codiță rememorează pe larg nu atât cariera sa militară, cu siguranță strălucită și fără pată, lucru mai rar în această lume bulversată și schimbătoare, cât „povestea” formării sale intelectuale, realmente o aventură, mai ales în anii de început ai carierei sale de milițian de provincie, când însuși simplul fapt de a „vâna” cărți bune pe la fostele Colecturi ale cărții (cum se numeau pe atunci depozitele care aprovizionau, centralizat, deopotrivă Bibliotecile publice, dar și magazinele locale, unde cartea se vindea la tarabă, ca orice altă marfă, printre alimente, chimicale și obiecte de fierărie pentru săteni), părea o îndrăzneală. Povestind modul cum a cumpărat, de pildă, cărți vândute „pe sub mână” , precum reeditarea „Istoriei Literaturii Române”, a lui G. Gălinescu (ediția Alexandru Piru), romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, apoi cărțile lui Constantin Noica, Adrian Păunescu, Buzura, Țoiu, Breban nu putem decât să cugetăm amar asupra a ceea ce reprezintă cu adevărat cartea în formarea unui om, a unui intelectual. În vremurile acelea tulburi cartea era nu doar o confirmare de statut social, cât mai ales o formă de revoltă, de rezistență în fața agresiunii politicului în viața personală. Curând, au început să apară și autografele. Cele mai vechi din această carte sunt din anii `80 și aparțin unor confrați, autori de cărți de specialitate, dar și unor scriitori locali. Ca o lumină, găsim și cărți mai rare, unele cu dedicație și autograf din partea Sfinției Sale, Nestor Vornicescu, fostul Mitropolit al Olteniei, la care se vor adăuga, în timp, autograful și binecuvântarea Preafericitului Patriarh Teoctist, acordate în 1999, cu ocazia decernării unui Premiu din partea fostei Direcții de Cultură a M.I. De altfel, din anii 1999-2001 datează și cele mai multe mărturii ale stimei și aprecierii de care s-a bucurat, sub directoratul său, Ministerul de Interne din partea scriitorilor și a oamenilor de cultură. Practic, de la Fănuș Neagu, Radu Cârneci, Dumitru Radu Popescu, Mircea Micu, Adrian Păunescu și mulți alții, la Nicolae Manolescu și Eugen Simion, ori istoricul de artă Barbu Brezianu, nu au existat intelectuali importanți ai țării care să nu fi trecut pargul Internelor, care să nu fi fost premiați și sărbătoriți după talentul și dăruirea lor. Este meritul acestui ofițer inimos de a fi fost gazdă bună, de a-și forma o echipă de profesioniști cu care să organizeze Saloane de Carte, Festivaluri naționale, concerte și conferințe, în toată țara, partea leului revenind valorificării moștenirii culturale brâncușiene, personalitate devenită la vremea respectivă, când încă nu exista o Zi Brâncuși în țara noastră, un simbol al Culturii naționale.
Scrisă cu inima, parafată cu anii îndelungi dăruiți binelui și adevărului din Poliție și din cultură, cartea generalului Constantin Codiță este și un remember. Azi se vorbește intens despre moralitate în politică, în profesie. Constantin Codiță a fost un om al faptelor, a slujit și a iubit cultura, își iubește Țara. Este un „pandur” în tot ce face, iar acest lucru se vede. Nu pe el se pune în valoare în această carte, ci pe toți aceia pe care i-a stimat și i-a admirat. Și nu sunt puțini. Sunt câteva sute de scriitori și oameni de cultură care depun mărturie în numele său. În viață, sau doar așezați cuminți la Masa umbrelor, eroii cărții lui Constantin Codiță sunt vii pentru toți cei care mai cred în carte și în valoarea ei transcendentă. Este și îndemnul lui Ion C. Rogojanu: nu lăsați copiilor averi, dați-le cărți și vor ști ei ce să facă cu ele.
Dr.Marian NENCESCU
