Păcală într-un regim co(s)micologic şi interactiv

378

Mă obişnuisem cu un personaj PĂCALĂ folcloric. Deci cu atât mai surprinzătoare a fost pentru mine ipostaza cu un «PĂCALĂ» postmodern. Meritul este tot al regizorului şcolit academic (e doctorand în pedagogie teatrală – n.m.) Ion Alexandrescu. Abilitat, aplicat, posesor al unui limbaj adecvat, posedă rara calitate de a comunica, prin montările sale scenice cu copiii, cu prichindeii chiar.
I-am văzut, personal, ca invitat la premieră – în cadrul „Şcolii altfel”, (o idee excelentă a Ministerului de resort – n.m.) – intrând în dialog cu actorii, a căror bucurie de «a se „prosti” frumos» pe scenă i-a contaminat pe micuţii / fragezii / îngeraşii spectatori.
Vizionând năstruşnicul spectacol, cugetam în sinea mea – şi ea râzând în hohote ori doar zâmbind complice –: „Iată cum se depăşeşte dificultatea de a te strecura în mintea şi-n sufletul şcolarului, parţial încă inocent, neieşit definitiv din paradisul matern şi familial, încă aflat la pragul dintre naivitate şi socialitate”.
Cel de-al treilea Păcală – afirmam în deschiderea adnotărilor mele – s-a realizat pe un text semnat de scriitorul paradoxist Florentin Smarandache şi este intitulat „Întâmplări cu Păcală”. Cuprinde trei tablouri: „Păcală şi Ursul” (Păcală jucat de Adi Olteanu-Şerban şi Ursul de Pompiliu Ciochia – n.m.); apoi „Păcală şi Balaurul” (acesta din urmă interpretat de Luminiţa Şorop – n.m.); în fine „Păcală, extraterestrul şi zmeul” (în rolul extraterestrului fiind distribuit fostul Păcală (din prima şi a doua montare – n.m.) George Drăghescu, zmeul fiind încorporat de Sorin Giurca).
Ion Alexandrescu, profitând de policalificarea lui Adi Olteanu-Şerban a inovat, combinând teatrul cu intercomunicarea, teatrul cu jongleriile de circ, teatrul cu basmul şi fabula (conforma tradiţiei adânc înrădăcinate în literatura de gen), teatrul cu S.F.-ul, teatrul cu realitatea virtuală ş.a.m.d. Dacă nu inventezi, copilul nu se va minuna, nu va fi scos din riscanta neatenţie la ce vede şi aude; dacă umorul nu e şi sănătos, şi moralizator, dar şi inedit (prin interpretare, prin situaţii, prin „şiretlicuri” actoriceşti şi regizorale datorate unei hermeneutici capabile să contrazică la tot pasul un orizont de aşteptare oarecum standardizat în învăţământul propriu-zis, oarecum rigidizat), micul iubitor de teatru va „riposta” imprevizibil, feed-back-ul amânându-se sine die.
Au mai contribuit la reuşita unui altfel de Păcală actorii: Marian Negrescu (Împăratul), Izabela Toropu (Prinţesa), Dan Dobroiu (Străjerul) şi elevele Liceului de Artă „Constantin Brăiloiu” (în cele şapte capete ale Balaurului).
„Povestea” propriu-zisă e fermecătoare, iar Ion Alexandrescu a reuşit să-i reliefeze aspectele atractive, ba chiar şi semnificative etico-estetic, „prelucrate” conform unor norme fie didactice, fie seminariale, fie strict domeniale, din paleta abordării nelipsind arhitextualitatea, arta dramatică a cărei adaptabilitate cunoaşte mărci ludice de tot hazul, menite să dezmorţească orice prejudecată.
Oricum, îl admir (in)voluntar pe Florentin Smarandache pentru inteligenţa sa, pentru scriitura sa nonconformistă, diferită prin originalitate şi vocaţia „nebună” de a dinamita orice mimeză, de a-l transporta pe Păcală într-un regim… co(s)mic / cos(s)micologic.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here