Pălărierul e singur azi, își destramă privirile de sticlă, în sus, către brazi, zdrențuită îi e și haina. De jos, dinspre apă, unde căprioarele se adapă, pe un scaun papal, tăcut, un papagal, într-o colivie de sârmă ghimpată, scârmă într-un rest de lut, căci Ucraina pare a fi paradisul pierdut.
Pălărierul îngână o șansonetă sperând să-i rămână drept moștenire miliarde de lire.
De fiecare dată găsește în ea o voluptate secretă.
Pe fereastră vor intra cât de curând greierii în lacrimi să-mi relateze ce s-a întâmplat în ultima noapte în Ucraina.
Odăile de grâu cu grinzile împletite din cicori s-au năruit, bombardate de rușii lui Putin (dementul avatar al altuia: Rasputin).
Garoafele-și prelungesc craii invizibili peste zăpezi.
Pietrele grăiesc că și taurii sunt umbre uneori toamna.
Eroii Ucrainei își ascund chipul torturat de cenușa secundelor spulberate de rachete; cu gloria cărora o să se îmbete mârșavul dictator.
Când fragedă carne se face seninul în burta gravidă a tinerelor soții, tații viitorilor copii luptă sacrificiali pe front, unde dronele ucid strălucirea pietrei și pacea ierbii și drapelul dogoritor.
Orele cad în privirile lor pândite de primejdii nucleare.
Plutirea le înspre lucrurile frumoase e ca liniștea altui tărâm, unde și-ar scălda trupurile cufundate-n absurd, oglindindu-și forma de lebădă ori de condor, într-o nouă posibilitate a cântecului izbăvitor.
Istoviți de-ar fi, ar adormi din nou pe mese (de miri și mirese). Apoi cei credincioși în spuma păpădiilor (în sporii lor și-ai neînfloritelor iubiri) ar ridica noi orașe sub un soare de piersici, în locul celor spulberate.
Unde femeile coase-vor cu migală și concentrare aresică fețele de pernă ale destinelor.
În receptor se aude curgerea unui râu.
Pădurea se clatină ca un râs straniu.
Chipul lui Putin e de uraniu.
„Războiul său sfânt” e ucigaș; iar rusul-i laș, foarte laș, în orice oraș.
Bolșevismul lor e criminal cu premeditare.
Un submarin se ascunde – sub mare.
Poporul sovietic e-n mobilizare și-i pregătit să-și lichideze frații, surorile, din regiunile anexate.
Estimp, în palate, oligarhii lui Putin stau precum struții cu capu-n nisip.
Miliardele lor sunt nenumărate c-au tot înnodat tertip cu tertip.
Morții din Ucraina mă fac să țip.
Eu vreau pace, Ucraina vrea pace.
NATO vrea pace.
ONU vrea pace.
Planeta vrea o pace decentă.
Ei, drace,
Atunci cine
Nu vrea?
Vreo lichea dementă?
Un eseopoem de Ion Popescu-Brădiceni
