Nimbul și Aventura – Un poem de Ion Popescu-Brădiceni –
Am avut o aventură cu o tigresă (deci
nu cu-o metresă și nici cu-o negresă);
dar nu m-am lăsat prins în lesă,
deși Doamna Ducesă Ducass ajunsese papesă.
Aventura-mi s-a scufundat în ocean de oglinzi.
Covorul clopotarului bate-nspre grinzi
și le zguduie. Fi-va să te desprinzi
de păienjeniș. Noul idiom să-l deprinzi.
Baronul Antoine Roquentin nu-și poate depăși
condiția subumană-larvară-bicisnică. Ei și?
El o iubește pe-o lăptăreasă din Piața Centrală
pe care toți viermii și melcii-s gata de gală.
Schițez un proiect de occidentală
conștiință pacifistă. Suspecta lui fală
o să-mi deie bătăi de cap: și pe șale
pumni, ciomege, bastoane, sandale,
cizme rusești și putiniste, bocanci (din Belarus),
catapulte bolșevice… Continentu-i distrus…
Euroasia-i azi un infern dantesc.
Și mi-e greață în nămolu-i să putrezesc
de viu. Mă chinui să-nțeleg ce-i cu ăst război
al Rusiei în Ucraina… Azi e marți ori joi?
Națiunile lumii-s bine mersi dezbinate
de câțiva dictatori-autocrați, cu palate
ca în cele mai fantastice și groaznice basme.
Popoarele lumii își rumegă odioasele fantasme
în timp ce imperialismul și globalismul
ucid ca și nazismul, fascismul, comunismul.
Ah, aventura-i roditoare căci ea produce
criminali, oligarhi, cât Puterea e dulce.
Iisus Hristos zace iarăși, răstignit, pe cruce,
ocolit de mulțimea coruptă, îi curge
sânge din răni, toți îs lași, puși pe fugă.
Doar eu cel de-atunci mai murmur a rugă
să coboare Tatăl să-l ia, iar, cu Dânsul;
iar pe mironosițe le sfâșie plânsul.
O codobatură într-un lan de secară
e moartă de sete, căci lacurile secară
pe rând de-o secetă apocaliptică –
(din când în când dumnezeirea-i criptică).
Soarele-i neiertător cu lanurile
de grâu, de porumb, de sfeclă, de floarea-soarelui;
pădurea arde, pustii sunt hanurile,
molima de covid e Secerătoarea
multor vieți. În numele sorții
cumplite, cineva înjură de grijania
mă-sii. Din ceața stupidă țâșnește dihania
de corb și croncăne deasupra porții
de la Paradis. Încremenesc lucid
(visătoria-i câteodată ca un zid
chinezesc) și-mi cântăresc șansa
ce-i mult mai pragmatică decât transa
și transfigurarea? Desigur o eră
a libertății, ecologică și prosperă.
Meditația-mi optimistă e un fel de mit
de nici un șef de stat cândva împlinit.
Sunt într-o cafenea și îmi rememorez
aventura de maestru al sculpturii-n orez
dar și în pietrele râului mirobolante
dând chip unor neozei: Homer, Dante,
Baudelaire, Poe, Eminescu, Nichita
Stănescu… Iubita-mi eroică și neclintită
în dragostea ei (de-a dreptul nemuritoare)
îmi zice: și inima și carnea mă doare.
În templul acesta – îi zic – mă despart
de umbra-mi și stau vitejește de cart.
De mâine o să încep a construi o corabie.
Eu sunt un vultur, tu ești o vrabie.
De mâine-o să chem la mine toți scribii.
Pregătește-le peștele, vânatul, hribii
ca să consemneze în jurnalele lor
idealurile mele de Întemeietor
al Noii Ordini Transmondiale.
Adu-i la Castel pentru geniale
discuții despre Arhitectura Navei
și despre instituirea Gloriei, Slavei.
Am avut o aventură a locuirii poetice
și-o alta a Gândirii transaporetice.
Am legat între ele simboluri și petice,
ascuțindu-mi trăirile mult prea frenetice.
M-am risipit în însușiri și în ode
când calea, urâtă, anostă, un glod e.
Calea de aur e sus, foarte sus,
încât, iată, acum, la versatilul apus,
pierd teren, solitar, pe-un tăpșan vișiniu
de memorie aprinsă pe chip purpuriu.
Dar încă exist, pescuiesc scorobeți
pe Jales, eu: doar moștenitorul unor poeți
temerari, riguroși, fanteziști, transmoderni.
Spirit al meu, e vremea să-ți cerni
defulările-n site de protoplasmă
și-apoi să-mi modelezi din versuri o azmă
s-o împart la toți ucenicii mei.
Am avut o aventură și când fost-am holtei.
Soția-mi cuminte, răbdurie Penelopă,
nu și-a pus invizibila, apriga, robă
de judecător. Acum, iată repar
cu flamboaiantu-mi și poeticu-mi har
o iubire ce-o să biruie pururea Timpul…
Gata, închei: c-o să-mi ia foc Nimbul.
Testamentul unui revoltat – Ion Popescu-Brădiceni –
La fereastra poemului meu un greier
care-a reușit să ajungă-n Ithaca.
Penelopa l-a bănuit c-ar fi fiind chiar Ulysse.
Reîntoarcerea lui abia-și murmură elegia
postmitică. Dar dincolo de el, călătorul
celălalt bolborosește o formulă secretă.
Stilou-mi-tub de crin la un stup cu albine.
Ahionii acestui arhitext ființa-mi o reînscriu
în epopeea transmodernă. Realitatea nu dă
din umeri, stupidă și ternă. Judecățile ei
de valoare sunt nule (câtă vreme un
electrician mediocru primește titlul de
cetățean de onoare al Orașului). Politica în
cartierele amarului, grețosului Târg,
e, clar, de doi bani și-o pară chioară.
Ei, scriu și eu, așa într-o doară, despre
substituirea trântorului de către un viespoi
și-a greierului de către-un gândac infect.
Geaba descoperitu-mi-am propriu idiolect.
Proștii-și dau coate foarte și foarte
mulțumiți de-a lor mârlănie
c-au propulsat la un titlu nemeritat
un megaloman și un narcisist de prost gust.
Dar venit-a timpul să dau cep la must,
la mustul dionisiac, de-o certă valoare
vreau să zic. Încolo, Marele Nimic
îmi produce o scârbă leșioasă; scuip
de silă și mă întreb: oare se merită
ca orice persoană ostilă culturii să parvină?
Îmi asum, iată, rolul de purtător de steag
al adevărului despre inșii versatili,
sprijiniți din umbră de vreo hahaleră virgină
(vreun tinerel sfertodoct, dar cu vreo slujbă
de purtător de cuvânt la teatru
și la prefectură). Horribile dictu(s).
Dar Orașul de frunze nu e la fel
cu acesta, pe care-mi vărs defulările
și năduful. Soarele se odihnește altminteri
și drept (adică onest) pe umbra de măr,
ca un metaverb al transființei mele viitoare.
Deși adâncurile subconștientului se vor
retrage-ntr-o eternitate tot afurisită.
Himerele străzii, în lire eoliene, emit
mesaje codificate, ca eu, hermeneutul,
să le diseminez semiotic, în timp ce
cristalul memoriei lin se rotește
în Ezoterezia. Estimp, triști, gladiatorii
din Republica Literelor, așteaptă lupta
cu porii deschiși ca niște alefi, pe un
țesut alcalin. Ora pro me in solitudine.
Ochiu-mi selectează alert în eprubete
făpturile fantastikonice. Suflete, taci!
În juru-mi se transcriu amintiri
paradiziacoluciferice. Javrele
cele isterice ducă-se pe pustii!
În sala de spectacole: cruntă entropie.
Ochii-mi așezați de-a curmezișul asaltului
turmei de cetățeni asfixiați de tembelismul
liberal (cu numele, căci cei din Marea
Istorie se răsucesc în mormânt). Dar cum
prin scriitura-mi piezișă încerc să elimin
orice frumusețe formată, renunț să mă mai
răzbun: același ritm irigă miezul dulce
al mesajului meu cum un pământ cald-ocrotitor.