Oprimaţi în propria casă

259

Noi românii am ajuns oprimaţi în propria-ne casă, pentru că n-am înţeles – de fapt ca şi mulţi alţii – că adevărul se oferă cu smerenie şi inferinţă comună, şi nu ca pe o opinie sau argument. Dubiozitatea morală a partidelor ne oferă această stare jalnică. Se observă lipsa unei medicine sufleteşti şi a unei secete culturale acerbă. Suspinul nostru e mult mai puternic decât gândirea, ne scăldăm în minciuna acestei vieţi, a momentului cu un soi de bine al nostru atât de amar – deşi ştim că viaţa înseamnă putere, luptă, nu doar comoditate dulceaţă şi frumuseţe. Durerea noastră, suferinţa şi răbdarea trebuie să izvodească continuu în iubirea dintre semeni şi nu în ura semănată cu grijă şi cu intenţie de către nişte neromâni, neoameni de cele mai multe ori vânduţi străinilor – iarăşi se desprinde lipsă de educaţie cetăţenească patriotică şi mai ales de credinţă. De ce să ajungem noi „scepticii de serviciu” ai omenirii în declin?!… ştiind că Dumnezeu a rămas în noi cu noi.
Se tot repetă, dar nu se respectă şi nu se aplică – că dogma fundamentală a naţionalismului este dragostea de neam şi ţară, precum şi acţiunile pozitive izvorâte din aceasta. Suntem extrem de egoişti în problemele neavenite şi uşor influenţabili, prea toleranţi cu cei pe care deja îi ştim ce le poate conştiinţa, decredibilizăm voinţa noastră, muşamalizăm, ignorăm nereuşitele noastre inspirate sau neinspirate, luăm de bune insistenţa străinilor, care nu ne-au iubit niciodată şi care ne doresc reduşi la absurd şi să ne dicteze în propria ţară – şi pentru că a înnobilat-o Cel de Sus cu de toate, vor să o destrame, să o vânture în lume. Nu credeţi că e prea mult şi că trebuie să ne trezim şi să strângem rândurile, să devenim fermi fără a ne mai umili şi a accepta de a face parte din Europa II – pentru că suferinţei nu i se răspunde cu argumente umilitoare şi cu grandilocvenţă, ştiind că nedreptatea şi moartea nu se înfruntă doar cu ajutorul unei raţiuni bolnave, mai ales că ştim că ele sunt şi taine şi nu astfel să ne scufundăm în iadul durerii, ci trebuie să ducem o luptă pe viaţă cu adevărul. Nu avem dreptul să evadăm din realitate şi să aşteptăm ca uitarea să ne fie leac. Avem prea mulţi specialişti în ticăloşenii, în răutăţi şi cruzimi cu raţiunea sfâşiată în bucăţi – în care domneşte în ei numai „acum” în loc de pentru „totdeauna”. Prea mult logos şi dezamăgire, zădărnicie în loc de un viitor nemărginit, suntem paralizaţi întru orbirea spirituală şi nu înţelegem că trebuie să ne ajutăm şi să ne sprijinim unii pe alţii aici în interior Îndepărtarea de cauză şi trecerea timpului nu înlătură problema chiar dacă o atenuează. Trebuie implicare în zădărnicirea tuturor acţiunilor conducătorilor noştri care se poticnesc şi cam se ploconesc în faţa străinilor şi gândesc numai egoist – interesul naţional este pentru ei tot timpul pe linie moartă. Aceştia au o gândire torturată de efortul înţelegerii care îi menţin pe loc moraliceşte. Ei percep lumea atât de raţionalist-egoist, încât sunt cei mai inutili pentru toţi, ei simt teama în faţa suferinţei, nu şi a morţii. Ei obosesc aşteptând viaţa curentă şi nicidecum mântuirea neamului, pe care n-o discern, nu înţeleg că pentru toţi eternitatea îşi pregăteşte ceasul ei fără ace, fără numere, fără timp, fără sfârşit şi că trebuie să rămână după (ei) tine mai întâi o iubire pentru alţii – ştiind că iubirea care e cea mai mare virtute, există alături de durere, de nedreptate şi de moarte – şi un statut, măcar cu nuanţă de patriotism. Aceştia fiind bolnavi de lăcomie sunt şi însetaţi de o speranţă egoistă. Dar lumea nu este numai ce se vede, este şi taina ei, pe care trebuie s-o înţeleagă. Cum să ne exprimăm bucuria noastră interioară când nu ni se cercetează şi ochii, care exprimă mai mult decât gura, iar omul nostru contemporan e plin de un raţionament îngust şi de o inimă îngustă, la care nu se poate răspunde decât cu lacrimi şi simţăminte în tăcere. Raţiunea nu e suficientă în toate, răspunsurile religioase ne conving – convinge doar credinţa profundă adevărată care e un drum cu sens unic, pe care nu ne prea convine să mergem.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here