Ontologiile de frontieră ale lui Dumitru Tâlvescu – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

35

Noul volum de poezii ale scriitorului Dumitru Tâlvescu este triadic şi cuprinde ciclurile Ancestralia, Universalia, Fractalia. În cartea-mi „Ars poetica transversalia” am trasat deci noi cărări ce-au putut fi salutar exploatate şi de comilitoni evident talentaţi şi inteligenţi. Cele trei secţiuni transversalice sunt prefaţate de „Tictissima”. Organizarea noii cărţi se reclamă din nevoia de ordine şi aventură semantică. Poetul se lasă din nou sedus de binomul simplitate-profunditate. Purcede, cu program ancorat, hermeneutic, în „gluma antică”, în cea mai tipică manieră postmodernistă, bazată – după cum se ştie – pe reciclarea unor toposuri vechi, încetăţenite în poeticitatea cea mai avansată azi. În câte un „Psalm”, evident izbutit şi autentic, se simte însă adierea unui aer de homo transreligiosus (ca la Ştefan Augustin Doinaş, Ion Horea şi Paul Aretzu) ce-l scoate pe autor din prizonieratul epocii sale şi-l proiectează în viitorul model transmodernist. Căci, dacă transmodernism nu e, nimic nu e. Îmi asum acest enunţ fără ezitare, şi prin el transgresez orice orizont al oricărui comentariu (cum e şi cel de faţă – n.m., I.P.B.) de prin preajmă. Dumitru Tâlvescu devine, cu intenţie doctrinară retro. Versul curge melodios, se modulează muzical, se eliberează de prejudecăţile preconcepute. În câte-o „Dorinţă” cutează a rescrie o cunoscută poem Stănesciană şi nu-i iese deloc calp şi nu poate fi acuzat decât de „arhitextualitate”. Dar şi, când îndrăzneşte o replică la poema capodoperială a lui Bacovia „Lacustră”, mă dezmeticesc şi realizez că poetul îşi arată aderenţa la metamodernismul „aplicat” al lui Lazăr Popescu. Prin urmare întregul ciclu „Ancestralia” e realmente încununat de stileme şlefuite poliedric, brâncuşian şi ludic. În „Susur de ape”, ni se sugerează recopilărirea limbajului poetic. În „Start în destin” ideea consună cu tema în superbe cadenţe ritmice şi rimate interior. Folclorizând – ca şi mai toţi interbelicii –, nu se pierde în reverii gratuite, ci le (re)motivează „lucrătorilor din vie” gustul pentru dionisiace ritualuri. „Joc” se vrea – şi chiar este – o splendidă «ars poetica», întrucât ni se arată că poemul e „cercul magic şi rotund” şi „sălaş pentru somn adânc”, iar poetul e un „hoinar năuc” printre umbre aşteptând să-i iasă, iar la fereastră doamna cea plină de har. În ciclul „Fractalia”, Dumitru Tâlvescu se resimte, pare-se, de marea poezie europeană (Montale, Kavafis, Pessoa) şi americană de ieri şi de azi (Bob Dylan de pildă ori Eliot – n.m.). Poemotextele au substanţă magnetică şi curgere înspre emoţie şi contemplaţie, în lecturi succesive. Metapoeticul brăzdează suprafeţele transaparente lăsând „urme” distincte uşor de depistat. Poemul e „un şarpe rău, prelung, bolborosind neutru vorbe într-o doară”. Într-o „toamnă nostalgică” po(i)etul (pendinte de poiein şi de poesis) are kairotic revelaţia capodoperei (pe cuvânt de onoare – n.m.). Sigur că unora dintre cei de azi n-o să le convină consideraţiile mele. Ei, Şi? Să citească şi să se autosesizeze în/pe cont propriu. Întrucât „frumoasa” pe care poetul o descrie cu atâta inspiraţie şi patimă de îndrăgostit e starea de poezie, e chipul ei drept între vise „descifrând tainele şi graiurile naturii” etc. Fireşte la întrebările au(c)torului, „răspunsurile stau în adânc, ascunse”, iar „drumul înţelegerii şerpuieşte spre necunoscut”. „Iluziile plutesc ca nişte fantasme aurii”, iar „vorbele îşi caută sensuri noi” în „lumea întoarsă spre absolut”. Oximoronizând cu vocaţie aletheică, Dumitru Tâlvescu afirmă că „simfonia zăpezii e dirijată de viscol”, „noaptea ascunde stelele-n arpegii” vântul „ascunde orele-n tăcere”… etc. Poetul – în fine – „taie felii din viaţă flămând”, „din cioburi reclădeşte amintiri/ plânge în sine uitat de lume/ din lacrimi îi cresc flori de argint”. „Se joacă-n metafore şi cântă/ glasul păsărilor îl pune în vers” (trubaduresc – n.m.)/ „iar lumii mai dăruie gratis poema”. „Definiţiile” îmi plac cel mai mult din noua apariţie editorială (vezi şi „Nedumiriri”, „El, nenorocul”, „Urme în zăpadă”, „Frica”). Fiindcă anterior am invocat „urmele” lui Derrida, iată-le acum drept „urme pe zăpada” scriiturii ca „ordo amoris” – întrucât e limpede că poetul joacă rolul unui „îndrăgostit lulea”, şi-l interpretează cu o autenticitate „înfiorătoare”, adică sacralizată şi sacrificială. „Privirea” pare să fie toposul/instrumentul căutării urmelor (originare) ale facerii dintâi, iar mirarea e mai degrabă răgaz estetic decât zăgaz gnoseologic. Stilemele se răsfrâng în „clarobscurul din jur” în care „cuvinte buimace caută întrebări fără răspuns” (adică cu codurile nesparte – n.m.); şi asta în pofida aspectului că întrebările înseşi „îşi caută răspunsuri” care „stau ca la cinema, în rânduri dese”. „Căutarea e lungă, adună temeri. / La numărătoare sunt la fel. / Un răspuns naşte altă-ntrebare… / În goana căutării nu-i timp de stat” căci imperativele paideice aşteaptă suspendate în aer să acţioneze scăpate de nedumeriri şi de ezitări. De altfel timpul „e o ancoră ce se scufundă-n ocean”. Acolo „lumina” hermeneutică soarbe „întrebări cu duiumul. / Răspunsurile stau în adâncuri şi tac”. În fine, Dumitru Tâlvescu evită abstracţiunile vide şi promovează dezinvolt, sigur pe sine şi pe opţiunile sale sintagmatice – dar şi pe viziunile-i paradigmatice –, poezia concretă, materială, mustind în vârtejul apelor aparent adormite deasupra cărora se văd „stânci îmbrăţişate-n spumă”. „În vecinătatea îngerilor” poetomului i-e dor de sine, însuşi, fiindcă sinele e regentat de eul creator al „cuvintelor izvor de nesecate sensuri” pe care „cititorii de semne” le ţes ca pe „mărgelele timpului” (vezi romanul lui Hesse – n.m., I.P.B.) sau le scot din mările grele ca pe scoici urlând de suferinţa perlelor pe care le nasc. În „Universalia”, Dumitru Tâlvescu se lasă sedus de forma fixă a sonetului, de „dulcele stil clasicoromanticomodernist” înscriindu-se într-o tradiție respectabilă, pe alocuri chiar glorioasă. Recurge la rime rare (să risipească/ iască; se-agaţă/ spre dimineaţă; ogrăzii/ străzii; în cioc/tainic loc; umed/ şubred; ajutor/actor; să-i învie/ în sclavie; măreţe/ tandreţe; singur/ nesigur; Ulisse/ culise ş.a.m.d.) ceea ce probează suplimentar ştiinţa literaturii, însuşită de poet atent la detalii şi la asemenea nuanţe infinitezimale. Drept consecinţă – din punctul meu de vedere –, ciclul „Universalia” reprezintă secţiunea cea mai plăcută auditiv şi vizual. Ce vreţi? Continuu încă să cred că poezia e „spuma” unei culturi la purtător. Unor îndelungi învăţături moştenite de la iluştri înaintaşi, mereu regenerate în contexte diferite/diferante, „arheologiile” devenind „ontologii” de frontieră.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here