Scoarța copacului își pipăie rănile. Prospețimea gândului meu o învinge pe cea a edenicei amiezi. Liniile cuvintelor desenează cubul. Pe ruguri ard de vii ultimii vrăjitori. În cerc de pământ mă învârt. Și-n care mări se scaldă amintirile lumii (și ale mele firește)? Până când, o tu, nedumerire mai pătrunzi prin fereastra templului meu? Scoicile-n ochii iubirii nasc perle. Sângele-i într-atât de greu și vâscos în Regiunea Frumosului. Forme holbate violentează membrana absurdului. Cantosurile întraripatelor mierle îmi hrănesc reveria limbii perfecte cu-al ei sincretism, cu a sa religiozitate difuză! Dinspre aripa stângă a Îngerului zboară o buburuză: o fi vreo viziune nemijlocită prin manifestarea divinității înseși? De copil m-am obișnuit să practic rituri inițiatice, să descifrez hieroglife enigmatice, incomprehensibile; surâd ambițios când urmele de pași se-aud pe scări; în colțurile camerei de creație sclipesc punctele învăpăiate: alefi sau licurici dotați cu antenele prizării absolutului. O să devin contemplare sau poate cascador pe treptele orizontului? Ei, și? În final îi tot un cumplit crescendo din van înspre timp. În cămin moleșiți oamenii-păianjeni își ghidează țesătura după locul unde soarele cade-n amurg (părăsind bobul – trup din fiecare sacră ghindă). Dar, brusc, din oglinda cu crini și narcise, țâșnește dâra cu scântei ca să se încolăcească în jurul sistemului holist apt de dezitemizate a majorității obiectelor plutitoare deși terminate. Caraghioasa navă se rotește amețitoare în dreptul geamurilor: eu râd în hohote. Restructurând nelumile lui Goga, îi redau inversurile vii. Voisem a vedea cum curge somnu-n Troia. Vrusesem să dezinhib din Norme Adevărul. Din aur îmi este părul cel fluturând ca o pânză a Corăbiei – fantomă din largul pictatului pergament în dominanta roș-acaju: cu iriși-pereche și curcubee montate transretoric. O, bunule Yorik, sărmane măscărici, ai ajuns să conduci un imperiu, din nesecata-ți tolbă fantezia-ți debordantă împrăștie în preajma scârboasă (stomacul pe dos al omniefabilei. Ființe mai curând decât Nimic) a Pardesului Cabala Numelor Noua tseruflashon. Acum să mă reîntorc la Uruma ce-mi ține cald culcușul până în zori când o să se reia Diurnalia pentru încă o Înălțare. Umbre de tămâie o să dărui muzelor (de drăgălașe ce mi-s și-n stare de veghe și-n vis) căci încă o ediție e un indiciu de clasicizare.
O, tu, sublimă și dispersată zare cu-o talpă pe o creastă și cu cealaltă în pleistocen!
O, tu, zid sonor de protolimbaj, ce seve ți se preling pe maxilarele de dinozaur abulaiot? Ce idioți te declamă în frunte cu unul Nembrot? Vorbele ca frunzele-n toamnă or să cadă!
Ne-om reuni ghepard lângă ghepard. De-om socoti Neantul numai Pod pe care trec și sferele zăcând un gol le-a ros destinele pe rând. Palizi, arborii de onix de-nșiruie la morile de fum pentru răsădirea în aerul virgin. S-au refăcut fântânile semite, curgând din ele fulgere de vin și-n jurul lor se tânguie Irod (de bube puroite plin). Și-n robă deplasarea-i inocentă, precum Hamlet în Cimitirul Judecătoriului Ergos, a Genialului Rapsod ce reîntocmește Limba Aproape Perfectă a Poeziei. Uite-acum!
Culeg de ici – de colo câte-un ton de intelect activ, reeducând neliniști irosite. Cel ce-a deschis agapa, Zerakhya din Barcelona, cedase dintâilor ispite. Iar William Shakespeare mă-ntreabă: „Cum vă place, stimate menestrel?” „Ce spui?”, tresar precum Orlando în livada lui Oliver pe când acesta îl ia la rost în legea strămoșească. Estimp, am decriptat o margine de vid. Și magicu-i secret i l-am transpus de-ndată-n efabila parabolă. E sarcina începutului lichid, cosmică dramă: cu leacuri de angoase și mumii și cu tăceri obscure, ca niște clopote sărace. Eu, orgolios erou al transcendenței, cu Harap- Alb tovarăș, scrutăm transfinitul până-ntr-acolo de unde se polimește Mitul, în suflet pentru o clipă de nemurire. În stâncă-i Duhul imponderabil, dulce, ce-l tot vânez de șapte vieți (și niciodată nu-i nimerit-am creștetul juruit glosolaliei in chiaro). Trandafirul din temelia Casei răsărit e însetat după Idee (exprimată într-o Gramatică optimizată de Zamenhof). Stupu-mi împrumută Regina (Ofelia o cheamă iar calea-i e tivită cu brânduși ale plăcerii nesățioase dar frugale).
În travesti (peceți în calendar „vreo douăsprezece” – îmi șoptește-n taină, în lincosul lui, Hans A. Freundenthal), pe scaunul de bampotoc, pândesc apoteoza într-o bulboană să mi se arate.
Pe scoarța copacului (Axis Mundi) îmi încrustez simbolul perpetuu, în odaia însămânțată deja cu Alegoriile lui Pound și Eliot, Eminescu și Nichita Stănescu. O, frumoasă Lilas, redă-mi peștera ce m-a zămislit ca pe Nimeni, cândva-n imensa iarbă clară cum o harpă a lui Orfeu îmbobocită clandestin sub stele.
(N.A. Acest manifest al transmodernismului a fost scris în polisul Perfection, capitala Ezotereziei)
Un poem de Ion Popescu Brădiceni
