Omul, fiinţă dihotomică

653

După învăţătura părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu, Hristos este chipul lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel: „Carele este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut“ (Colos. 1,15), iar omul este după chipul lui Hristos. Deci omul este chip al chipului.
Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El.
După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă “să fie şi în veci să fie”; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă “înţelepciune” şi “bunătate“.
Putem spune că să fie şi în veci să fie este chiar firea omului, iar “înţelepciunea” şi “bunătatea” ţin de “persoana sa“. Deci când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu – care este îndumnezeire – când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort.
Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu.
Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul băgat în foc, rămânând totuşi fier după fire. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Faptul că sufletul tău dă viaţă trupului unit cu el dovedeşte că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu în mai mare măsură decât au fost îngerii. Tocmai de aceea în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului molipseşte şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare osteneala trupească.
Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit.
Se vădeşte spusa Domnului: “Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26,41).
Omul poate fi tămăduit. Există două căi principale de tămăduire.
Una este părăsirea acestei “bogăţii” a gândirii. Sfântul Nichita Stithatul, vorbind despre sărăcie, susţine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci şi dezicerea de “bogăţia” gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoaşteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup. Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârşita nepătimire , starea în care mintea despătimită este slobozită din temniţa simţurilor şi a celor care ţin de simţuri. Când cineva posedă o astfel de cunoaştere filozofică sau psihologică şi se apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia această cunoaştere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui Dumnezeu şi astfel prihăneşte neprihănita şi curata învăţătură a lui Hristos.
A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăinţă. Pocăinţa adâncă înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile şi-1 face pe om purtător al dumnezeieştii Descoperiri.
Sufletul nu este omul, ci sufletul omului; şi nici trupul nu este omul, ci trupul omului. Omul este alcătuit din suflet şi trup, este o fiinţă psihosomatică. Prin urmare, şi trupul va fi îndumnezeit şi va fi înviat la A Doua Venire, trecând în veşnicie.
Iconom Stavrofor preot, Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here