Privind cu luare aminte lumea realizăm măreţia, forţa şi vrerea omului de a privi pentru a vedea şi dezlega enigme, ori de a-şi mântui nimicnicia, orbirea şi meschinăria, fariseismul şi înclinaţia spre degradare. Omul este o fiinţă demiurgică, creatoare de valori şi iubire zămislitoare, dar şi demolatoare. El poate trăi folositor sieşi şi mediului în care se află şi pe care îl contemplă. Conştient sau inconştient, explicit sau implicit, omul adevărat caută ieşirea din absurd, din tensiunea antinomică bine-rău, sacru-satanic, frumos-urât, adevăr-eroare şi din lumea metamorfozelor ca iluzie a rătăcirii în plăsmuiri amăgitoare.
Omul este chemat de ursitoare să-şi creeze, asume şi orânduiască propria viaţă, surmontând meandrele şi vicisitudinile năpădutioare, care ard mocnit, asfixiindu-1. Omul este un sculptor înzestrat de Divinitate să-şi urzească gândit propria viaţă. Este neîndoios că în acest tulburător demers demiurgic poate fi aşezată la vedere o incomensurabilă responsabilitate.O atare operaţie, cu plurale înrâuriri, e dificilă, anevoioasă, nu lipsită de riscuri şi obstacole nefaste, greşeli, eşecuri, sfidări şi nesocotinţe, pe care omul cu capul pe umeri ar trebui să le socotească provocări şi lâncezeli opuse progresului şi astfel să se energizeze spre a învinge, spre a birui stavila ce barează mersul înainte.
Răstit şi ostil ni se va spune că e uşor să faci filosofie, dar când trăieşti efectiv procesul este înfiorător şi discordant cu firea căutătoare de lumină izbăvitoare a omului iscoditor. Nu îndrăznesc să pun în joc şi nici la bătaie tot „arsenalul din dotare” de care dispun pentru a dovedi întinderile deloc contemplative ale filosofici, profunzimile ei abstracte au recul pragmatic, antropologic şi axiologic. Cândva Titu Maiorescu nota: „Caracterul filozofiei vremurilor noastre însă constă în faptul că a renunţat la izolarea ei: ea nu mai există – şi nici nu mai poate exista – ca o ştiinţă riguros diferenţiată cu care te îndeletniceşti în mod sistematic şi exclusiv; acum ea pătrunde în viaţă”. Pragmatismul filosofiei ne forjează valorile şi dă sens urcuşului plural al omului demiurg. Se dovedeşte, astfel, că alcătuirea noastră are inculcat un complex şi profund articulat mecanism de salvare. Noi uităm, nu ştim sau suntem nepăsători, nu vrem să acceptăm că din născare posedăm perversiunea distrugerii şi a autodistrugerii.
Privind peste umăr, dispreţuitor, batjocoritor şi infatuat, mulţi nu ne dăm seama, ori nu ştim că doar 10% ne ostenim creierul şi ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic – suport al controlului activităţii celulare şi transmiterii caracterelor ereditare), uităm nonşalant că cea mai mare parte a energiei noastre o folosim pentru frivolităţi şi futilităţi: ură, invidie, bârfa, şireticluri, şmecherii, mită, şperţ, să agonosim neruşinat şi maladiv bunuri materiale, averi, latifundii conexe demenţei ori pierderii uzului raţiunii.
Scăpăm din vedere că omul este fereastra prin care trebuie privit universul. Parafrazându-1 pe cărturarul Petre Ţuţea putem spune că omul este înzestrat cu minte pentru a cunoaşte, a stăpâni şi a se mişca liber între bine şi rău, între încântare, ademenire, ispită şi moarte, între progres, civilizaţie şi mântuire. Cu multe secole în urmă enciclopedistul persan Omar Khayyan mărturisea:
„Priveam în gol, departe de Pământ:
Unde-o fi Iadul? Unde-i Cerul sfânt?
O voce tristă spune: Cer şi Iad,
Ce le mai cauţi? Chiar în tine sunt”.
Avem atâta minte încât fugim de lume şi dezamăgirile ei, ne închidem în noi, în egoismele noastre care ne macină viaţa, furându-i parfumul şi culorea, fără a-i dezlega enigmele şi produce ataraxia. Căci, în plină Epocă a comunicării, noi nu mai ştim comunica normal, elevat, omenos – ne ameninţăm, ne răţoim şi duşmănim, dorim răul nu numai caprei vecinului, ci şi moartea proprietarului şi al întregului său neam, gelozia, iraţionalul, boala puterii descreierate reprezintă labirintul mocirlos în care ne bălăcim. „Să ştii ce spui, cum spui şi cât spui” (V. Bogrea).
Suntem mereu posomorâţi, suntem traşi pe sfoară, ne plouă pe coş, suntem nervoşi, suduim birjăreşte şi morocănos în dreapta şi în stânga, uităm să zâmbim, să fim amabili, fiindcă suntem permanent „călcaţi pe bătătură” de michiduţă şi „năzdrăvana lui putere” de a-i învrăjbi pe oameni, întunecimea Banului aduce, precum se ştie şi se vede, multă suferinţă, cătuşe şi budă fără uşă, dar cu şobolani ce muşcă de târtiţă.
Banul, ochiul-dracului, aduce tristeţe, te conjugă cu beciul, îţi ascunde sutienul, mai ales când e de furat, şterpelit, spăgit. Dar, cu dreptate, zice omul de rând aflat în suferinţă, nici sărăcia lucie nu-i convenabilă şi nici sănătoasă. Cum să fie acceptabilă sărăcia când nu ai după ce bea apă! „Sărăcia nu naşte libertate, ea naşte suferinţă, dezordine, tiranie şi sclavie”. (I. Ghica).
Facem ce facem şi uităm să fim ecxhilibraţi şi smeriţi. Viclenie, parşivenie, fariseism pe toate gardurile din fier forjat turnate. Mulţi din semenii noştri mor de foame pe bogata noastră planetă, o parte de îmbuibare şi griji neostoite se sinucid pentru că n-au furat mai mult, alţii investesc cinstea, demnitatea, familia în lupta pentru bani, latifundii: timp-efort-sănătate-viaţă privată-fiii-fiice-subalterni-prieteni îşi pierd nu rareori libertatea, tinereţea, ba chiar şi viaţa. Răbdătorii, dimpotrivă, aşteaptă „să pice para mălăiaţă”, să câştige la Loto, la Casino ori păcănele; uneori norocul nu-i ocoleşte pe leneşii de trei lulele. Unii ocolind ghinionul, au făcut rost, din meditaţii şi fără copii, aşa, pe tăcute, de case şi apartamente, la soare şi la umbră, aici şi dincolo, alţii n-au nici măcar o garsonieră, o scuteală de ploi şi zloată. Pot fi întâlnite canalii ce se tem că au prea mulţi bani aruncându-i pe „paporniţe” de firmă, prin Paris şi alte zări.
Este de neîngăduit, de neiertat: uităm să iubim, dragostea a devenit un fleac, o aventură pasageră de descărcare a instinctelor carnale şi asta, cred eu, este cea mai mare greşeală şi abatere de la chemarea divină, căci contravine flagrant alcătuirii noastre interne. Iubirea ne colorează mirific viaţa, este condiţia esenţială a unei vieţi sănătoase, armonioase, frumoase, fericite, longevive, în fond fericirea este scopul suprem, teleologia supremă a fiinţei. Adevăr grăita L. Tolstoi: „Scopul vieţii, pentru oricare dintre noi, este de a-şi desăvârşi puterea de iubire. Această desăvârşire de iubire ne aduce fericirea”. Dragostea îi face pe oameni egali, reciproc îngăduitori şi jertfitori.
Şi, de fapt, ce este Fericirea? Grea întrebare, ai putea crede că implică un răspuns cu desăvârşire particularizat. Cultura şi credinţa, sănătatea şi puterea de a munci, puterea de a te bucura şi de a iubi, puterea de a spera şi a zămisli valori.
Fericirea se conjugă cu binele şi frumosul, cu libertatea şi prosperitatea, pe când mizeria, ignoranţa, sărăcia sunt trepte ale nenorocirii şi nefericirii. Pentru a fi fericit nu-ţi irosi absurd viaţa. Paremiologic vorbind: „unde este iroseală nu poate fi pricopseală”.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
