Omul cu multe fețe (III)

313

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
Toamna trebuia să intru în învățământul propriu-zis. Popasul de un an ca pedagog se termina peste două luni. Geamănu s-a oferit să mă ajute să ocup un post în județul nostru, în acea vreme când serii întregi de absolvenți ai școlilor normale șomau în casele sărace ale părinților țărani mirați că după amarul cheltuielilor făcute cu copiii lor prin școli, aceștia nu-s puși la lucru spre a fi de folos țării și a-și câștiga singuri pâinea.
M-a dus la deputatul național-țărănist Vasile Arjoceanu, căruia i-am lăsat diploma de capacitate pentru învățător și o cerere către Ministerul Învățământului, spre a mă numi în Gorj.
Știindu-mă bolnav de reumatism, Geamănu îmi spune într-o zi:
– Am un prieten, Bubi Sadoveanu, coproprietarul băilor Săcelu. Cred că ai auzit de el.
– Da.
– Are un băiat mai tânăr ca tine. E zvăpăiat, și acolo la țară nu i se oferă tovărășia vreunui tânăr de la care să ia și el o învățătură. Tatăl m-a rugat să îi caut pentru lunile când fiul său vine acasă de la liceul de aici din Târgu-Jiu. Vrea ca vara să aibă un bun prieten, un bun exemplu. M-am gândit la tine. Îți vei trata și reumatismul și vei fi în casa Sadovenilor în rând cu zburdalnicul lor Ionel, ca un al doilea fiu.
I-am mulțumit, primind și n-am regretat.
Revenind pe la sfârșitul lui august, ne-am dus iarăși împreună la deputatul cu făgăduielile. Acesta a răscolit două serviete uriașe, umflate cu cererile cetățenilor votanți necăjiți, cereri care stăteau acolo cine știe de când, mărturia demagogiei, a făgăduințelor neîmplinite.
Începusem a mă teme că biata mea diplomă de învățător s-o fi pierdut într-o atât de bogată arhivă politică. Până la urmă a găsit-o. Mototolită ca vai de ea, strivită sub un maldăr de petiții către toate ministerele.
Mi-a dat-o chiar fără să se scuze.
Geamănu, e adevărat, s-a strâmbat urât pe drum amenințându-l: ”Mincinosul. O să-i vin eu și lui odată de hac!”. În față însă nu i-a reproșat nimic.
Mergând alături, mă gândeam totuși cu recunoștință la sprijinul pe care Grigore Geamănu mi-l da. De ce-o făcea, când în general nu era sentimental și nici mare preț nu punea pe calitățile celorlalți oameni, singura lui preocupare fiind fructificarea propriilor sale calități?
Cred că numai ciudățenia firii sale complexe și complicate îl făcea să aibă și accese de generozitate, pe care în timpul acela eu nu le sesizam.
Trebuia să ne despărțim.
Eu plecam în Basarabia. Știam că pe acele locuri nu va fi nevoie de nici un stâlp politic spre a ocupa un poet de învățător. Nu vroiam să mă mai rog de nimeni. Porneam în lumea largă, convins că, oriunde mă voi duce, am să lucrez tot cu copiii și tot între oameni.
În ziua despărțirii, Grigore Geamănu m-a privit lung, așa cum se uită un frate mai mare la altul mai tânăr, atunci când fiecare din ei e gata să părăsească poate pentru totdeauna casa părintească.
Din uitătura lui intensă, răscolitoare, am înțeles că mă cântărea întrebându-se dacă totuși sunt destul de ridicat spre a-l putea înțelege în ceea ce urma să-mi propună.
Și când a început a vorbi, am priceput cât de singur este, dacă a cerut sfatul unui tânăr aproape copil:
– Tu pleci în Basarabia, dar cu mine problema e mai complicată. Știi, fără îndoială, că sunt președintele tineretului național-țărănist din țară…
Acum mi-am dat perfect seama de unde avea mijloacele să scoată gazeta ”independentă” Curentul Nou și de ce izbutea atât de bine să execute numai caricaturile șefilor liberali, marii dușmani ai național-țărăniștilor.
Mi-am mai amintit că într-un număr al gazetei a luat apărarea lui Bubi Sadoveanu, în legătură cu un evreu pe care îl botezase cu un nume românesc, un individ ajuns personaj mare în străinătate … Fapte obscure, ciudate. Sadoveanu fusese blamat. Coloanele Curentului Nou îi sprijiniseră, amândoi fiind țărăniști. De aici prietenia cu Geamănu și popasul meu de-o vară la Săcelu. Erau elucidări nedorite.
Geamănu a continuat reținut, concis:
– Vicepreședintele tineretului național țărănist e Nestor Badea, nepotul lui Mihalache. Guvernul îmi oferă o bursă la Paris, la Sorbona, spre a-mi lua doctoratul. În același timp, în primul loc devenit vacant, mi se va pune candidatura de deputat.
– Adică președintelui tineretului național-țărănist, sau dacă acesta pleacă la Paris – beneficiind de bursa special oferită -, candidatura se va deschide pentru nepotul marelui Mihalache.
– Ai sesizat perfect. Ce părere ai? Ce să fac?
(Va urma)
Sabin Velica

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here