La scară planetară, LUMEA este complexă dar mai cu seamă complicată şi ciudată. Şi cum de-a lungul istoriei cârmuitorii marilor seminţii, mânaţi de orgolii, setoşi de glorie, dar în primul rând de interese hegemonice geo-strategice, au mizat fără îndoială pe forţa lor militară ca ultimă soluţie în situaţiile inevitabile de conflicte, confruntări şi războaie.
De aici şi nevoia de a pune accentul pe o cursă a înarmărilor, pe înzestrarea şi pregătirea forţelor armate, războaiele ţinându-se lanţ pe mapamond, cu urmări catastrofale pentru omenire.
Şi din păcate se uită atât de uşor istoria şi consecinţele marilor conflagraţii mondiale, căci în zilele noastre stăm şi mai rău, pe un imens bulgăre supraîncălzit de atâtea conflicte regionale şi planetare, la care se adaugă multe altele”îngheţate”, care la cel mai mic-mare dezgheţ, cu suspansuri evident necontrolate, pot să arunce Terra în ghearele hăului fără întoarce. Astfel, îngrijorarea rămâne maximă de vreme ce sursa nebună a înarmărilor nu se mai opreşte, zonele fierbinţi de pe planetă se înmulţesc, iar la o recentă evaluare a experţilor ONU şi altor organisme internaţionale abilitate a face investigaţii în domeniu, s-a putut constata că doar arsenalul nuclear deţinut de câteva state poate distruge, conştient sau ba şi de oricare buton de comandă, de câteva zeci de ori Pământul existenţei umane.
Cine şi ce are în privinţa armelor nucleare ne informează şi CNN, care cu date reale pune la dispoziţia opiniei publice internaţionale cifre înspăimântătoare despre, ceea ce dispun astăzi principalele centre de putere militară din lume, măcar pentru a lua aminte noi, „pământenii” la consecinţele incalculabile cataclismice în cazul declanşării unui război nuclear. Şi asta, fără a lua în calcul şi înzestrarea armatelor cu tehnică militară convenţional-strategică, ce depăşeşte la rându-i cu mult nevoile de apărare sau de atac a celor ce le deţin fie în depozite, sau în acţiuni operaţionale de pregătire şi de conflicte militare.
Revenind la înarmarea nucleară, trebuie subliniat că la ora actuală aproape 30 de ţări deţin puterea nucleară ori sunt suspectate că urmăresc să se doteze cu astfel de arme. Se poate vorbi şi de o clasificare, după cum urmează: SUA, Rusia, China, Anglia, Franţa, India, Israel, Iran, Pakistan, Coreea de Nord ş.a.m.d. Se detaşează Statele Unite care nu numai că deţin supremaţia mondială, dar prin programul NATO are arme desfăşurate şi în alte ţări, în Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Italia, etc. Per total deţin 7650 focoase nucleare – din care 2150 sunt operaţionale şi destinate unor rachete cu baza la sol sau gata pregătite a fi desfăşurate pe tipuri de avioane, dar cele mai multe (1150) sunt în dotarea submarinelor nucleare. Apoi, alte 2500 sunt în stocare (rezervă), iar 3000 casate, în aşteptarea dezactivării şi dezmembrării.
În ce o priveşte, Rusia are la rândul ei capacitatea de a lansa arme nucleare pe cale terestră, aeriană şi maritimă. Chiar şi după destrămarea URSS, această ţară continuă să fie o superputere militară, estimându-se a deţine 1070 de focoase repartizate unor rachete cu bază la sol, alte 350 unor submarine nucleare şi 300 pregătite să fie desfăşurate pe avioane. Mai are 2700 în rezervă, iar 400 urmează a fi casate şi dezmembrate.
Urmează China ca o a treia super- putere militară a lumii, dar foarte aproape de ea se găsesc Marea Britanie şi Franţa, aceasta din urmă deţinând şi al treilea în cel mai mare arsenal nuclear din lume cu peste 300 de focoase estimate din care 290 sunt operaţionale şi alocate submarinelor, aviaţiei de atac şi bazelor terestre. În schimb, Anglia excelează la dotarea cu submarine nucleare a nu mai puţin de 160 focoase operaţionale, dintr-un total de 225 şi alte 65 în stocare (rezervă). Revenind la China, se poate spune că testarea cu succes a primului său dispozitiv nuclear se face abia în 1964, dar că odată cu dezvoltarea sa economică rapidă, cu poziţia şi rolul său de mare putere în regiunea asiatică a continuat să-şi dezvolte şi perfecţioneze armata, inclusiv prin sporirea arsenalului nuclear. Astăzi, China deţine aproximativ 250 de focoase nucleare, purtate de avioane sau rachete cu bază la sol, iar potrivit unui Raport al Comisiei de cooperare şi securitate SUA-China, guvernul de la Beijing are ca prioritate dotarea armatei chineze cu submarine nucleare de ultimă generaţie tehnologică şi militară.
India, se conturează la rândul ei ca o mare putere militară, pentru care şi-a stabilit programul său de înarmare, având în vedere şi disputele teritoriale nu tocmai amicale cu China şi Pakistanul. În acest sens a decis să-şi construiască propriile arme nucleare, rachete pentru avioane cu bază la sol, şi navale capabile să transporte încărcătură termo-nucleară. În prezent, deţine circa 100 focoase operaţionale, alte 80-100 sunt în stocare, în plus face eforturi pentru dotarea armatei şi cu mecanisme de lansare cu bază pe mare şi pe ocean.
Mai vin tare din urmă Pakistanul şi Iranul, demarându-şi propriile programe de înarmare, inclusiv cu încărcături nucleare pe avioane şi rachete cu bază la sol. Arsenalul, cu focoase nucleare ale Pakistanului depăşeşte deja cifra 100, şi ele pot fi amplasate pe vectorii aerieni, dar şi pe rachetele terestre în caz de război. În schimb, lucrurile nu sunt suficient de clare în cazul Iranului, existând doar informaţii „credibile” şi deci „motive serioase de îngrijorare în lumea occidentală”, mai ales în SUA că Iranul ar dezvolta arme nucleare. Mai mult, dezvoltând rachete balistice încă din anii 1980, această ţară are din motive lesne de înţeles un număr mare de rachete desfăşurate în Orientul Mijlociu, însă fără a avea momentan şi capacităţile necesare de lansare. De altfel, atât Iranul, cât şi Coreea de Nord sunt permanent monitorizate de către Agenţia Internaţională pentru Energie Nucleară, dar şi de NATO, întrucât regimurile politice sunt dictatoriale în cele două state iar respectivele zone geo-strategice etnice şi religioase, constituie prin gravitatea derulării evenimentelor de acolo un real pericol pentru stabilitatea şi pacea lumii. După cum Israelul are, la rândul său, o situaţie aparte, fiind mereu în conflict cu state din Lumea arabă, motivele deja bine cunoscute, fiind legate de litigii etnice, istorice teritoriale şi religioase. De aici şi preocupările permanente pentru a-şi dezvolta şi perfecţiona capacităţile sale militare, refuzând însă să confirme sau să nege convingerea larg răspândită în lume că deţine bomba nucleară şi suficient plutoniu pentru cel puţin 200 arme atomice.
Şi de-a lungul anilor, micul stat şi-a dovedit forţa sa militară – maritimă şi aeriană, inclusiv a fi capabilă să transporte încărcătură nucleară, având şi garanţia parteneriatului eficient cu SUA în zonele de conflict.
În fine, nu trebuie ignorată Lumea arabă (musulmană) unde marile puteri, cu precădere Rusia şi SUA, exportă anual în această regiune geo-strategică extrem de fierbinte, arme şi tehnologii militare de zeci de miliarde de euro sau dolari, de asemenea, trimit specialişti şi instructori tot din motive lesne de înţeles. De aceea nici nu este întâmplător de ce zona Golfului şi Orientului Mijlociu au fost transformate într-un permanent bulgăre de foc ce arde mocnit ori cu vâlvătaie. Sau, altfel spus, întreaga regiune a devenit şi cea mai instabilă şi periculoasă pentru pacea lumii, avându-se în vedere şi extinderea terorismului, rasismului, dar şi pretenţiilor de răspândire a musulmanilor pe întreaga planetă.
Aşadar, este de luat aminte la realităţile vremurilor noastre, din păcate tulburi şi incerte nu doar pentru noi, ci mai ales pentru generaţiile ce vin din urmă, omenirea fiind atât de vulnerabilă şi foarte aproape de un cataclism total. Singura salvare poate veni tot de la cei ce conduc şi care ar trebui să poarte răspunderea destinelor lumii în care trăim, angajându-se în bună înţelegere şi învoială să fie purtătorii de înţelepciune, echilibru şi raţiune pozitivă. Ceea ce până la un punct ar putea fi imposibil din pricina jocurilor mondiale de putere şi în special a mizei economico-financiare mai mult decât este nevoie marilor trusturi şi concerne transnaţionale ce domină până la urmă întreaga noastră planetă. Şi totuşi ar fi posibil dacă în relaţiile externe ar prima cu adevărat principiile democratice ale raporturilor dintre state, iar colaborarea internaţională ar urma să se facă în spiritul egalităţii statale în drepturi sau, mai exact, în numele echităţii, justiţiei şi democraţiei fără oprelişti pentru toate graiurile Pământului, deşi chiar ne temem că nu se mai poate întâmpla aşa ceva.
Vasile Irod
