Eseu despre temei, mijloace şi scopuri
Iezuitismul nu are nimic comun cu toleranţa şi multiculturalismul, respinge progresul, ignoră valorile dăltuite de lumea civilizată, împotriva adevărului, libertăţii şi omeniei autentice fanaticii iezuiţi islamici proclamă postulatul vetust conform căruia “scopul sfinţeşte mijloacele”, în context Titu Maiorescu sublinia: “…principiul său fundamental afirmă, împotriva adevărului omenesc şi adevăratei omenii că scopul sfinţeşte mijloacele. Aşadar, nu scopul sfinţeşte mijloacele, ci, dimpotrivă, el dobândeşte însemnătate doar atunci când mijloacele necesare atingerii lui, izvorând dintr-un spirit nobil şi sublim, sunt de asemeni sublime şi nobile. Propus unui spirit josnic, scopul cel măreţ va fi târât în abjecţiune, iar de va fi atins, va trăda niminicia sumbră a mârşavului mijlocitor”. Iezuitul, în fanticul lui tabuism îşi profanează omenia, este ostil raţiunii drepte, alunecă în imoralitate şi criminalitate ca un nătâng. Gândirea omului eliberat de tabuuri şi absurde dogme se dezvoltă sub imperiul cunoaşterii şi al legilor spiritului iscoditor.
Din nevoia solidarităţii umane şi a luptei împotriva terorismului iezuit, la Paris peste 60 de lideri politici europeni, africani şi din Orientul Mijlociu, au participat la marşul omeniei împotriva intoleranţei şi iraţionalismului dogmatic. E posibil ca acolo, în capitala Franţei, capetele luminate prezente la ampla manifestare, să fii stabilit şi măsuri pertinente în contextul unei nesăbuite antinomii a restrângerii libertăţilor şi drepturilor democratice pentru activarea mijloacelor de intervenţie neocolită în depistarea, prevenirea şi anihilarea actelor teroriste, mult prea frecvente în această civilizată lume sau a gândi un sistem mai complex cu desfăşurare şi efecte pe termen lung, care să zădărnicească şi să înlăture cauzele acestui criminal fenomen.
Pentru lumea civilizată, de structură democratică europeană, care legiferează la loc central drepturile omului, libertatea gândirii şi exprimării, îngăduinţa şi respectul, toleranţa şi bunăvoinţa faţă de modul altuia de a cugeta şi acţiona, multiculturalismul, convieţuirea paşnică între diferite religii şi culte, etnii şi ocupaţii, este de neadmis cenzura ideilor şi stoparea liberei lor circulaţii prin varii obiectivări persuasive şi chiar după principii intuitive, în privinţa cazului analizat deja – revista satirică Charlie Hebdo – care, printre altele, a publicat şi caricaturi care îl vizau umoristic pe Mahomed al iezuiţilor islamici – problema poate fi abordată sub două aspecte. Unul – concret. Au nesocotit autorii şi editorii revistei vreo lege din Franţa ori din UE? Nu! Au editat ei această revistă pe teritoriul vreunui stat care impune un anumit tip de cenzură? Nu! Au obligat ei pe cineva să-şi asume opinia exprimată prin acele caricaturi? Nu! Al doilea – de ordin general politic şi oportunist. Oare trebuie ca o persoană să-şi autocenzureze ideile pentru ca nu cumva să supere vreo altă persoană sau vreun grup de persoane? Nu pot să cred asta. Sau există anumite tabu-uri despre care în secolul XXI nu e voie să gândim şi să ne verbalizăm raţionamentele? Inchiziţia pândeşte la uşă cu pistolul kalaşnikov la vedere!! Omenirea ştie că a făcut paşi uriaşi pe calea libertăţii, a progresului şi civilzaţiei prin şcoală, ştiinţă şi cultură, prin cunoaştere şi repudierea interdicţiilor tabuistice. Musulmanii să-şi amintească faptul că însuşi Mahomed a nesocotit tabu-ul credinţei în vechii zei ai străvechiului lor neam. La fel au procedat şi evreii, când au adoptat monoteismul, şi ceilalţi orientali şi europeni, când au trecut la creştinism, abandonându-şi vechii zei.
Politicienii ca şi moraliştii vor analiza, probabil, oportunitatea şi implicit antinomiile provocării credincioşilor musulmani – în speţă a comunităţilor acestora, stabiliţi prin Europa, America de Nord şi alte teritorii -, după ce, decenii în şir, s-a vorbit, cu argumente convingătoare, despre nevoia stimulării multiculturalismului şi uitării tabu-urilor vetuste. Mai sunt, însă, politicieni prin Germania, Ungaria, Rusia, ba chiar şi prin România, care bălmăjesc privitor la “sfârşitul” sau eşecul multiculturalităţii, al bunei convieţuiri între majoritatea culturală şi minorităţile culturale (cu toate alcătuirile: etnie, religie, limbă, tradiţii, creaţii şi structuri spirituale şi materiale). Sunt tratate confuz şi îndoielnic disponibilităţile, declarate şi în legi juridice persuasiv stipulate, ale culturii majoritare de a bineconvieţui şi fecund coabita cu cele minoritare. Aceste receptivităţi de profundă şi legitimă substanţă n-au primit, întotdeauna, un răspuns la fel de binevoitor şi îndreptăţit. Şi să nu se creadă că este vorba doar de iezuitul extremism islamic, ori cecen, ci şi de alte minorităţi şi fanatici sceleraţi. Adică de minorităţi le-aş zice „expandate”, dilatate şi spongioase, adică umflate cu malefica suflătoare a propagandei demente de diferite structuri (etnică, religioasă, ideologică, sexuală, standard etc.), minorităţi care practică ele însele exclusivismul şi intoleranţa, refuzând integrarea în normele legale, morale şi politice generale şi imperative ale societăţii proprietare, sub pretextul păstrării identităţii şi autonomiei totale. Vorbele lui C.A. Rosetti sunt actuale: “A despărţi pentru a-mpărăţi este deviza inamicilor noştri; a ne uni spre a putea fi este credinţa noastră”. Invincibilitatea stă în unire, ea este temelia de neclintit a viitorului nostru. Este adevărat că manifestările fanatice, de perfidă intoleranţă se amplifică atunci când cineva, un “patron” oportunist şi înşelător (religios, etnic, statal şi neapărat, dement) are grijă să le stimuleze, în folosul lui şi al clicii scelerate acompaniatoare. Americanul Samuel Huntington atenţiona, observând situaţia globală de ansamblu a lumii, despre ciocnirile civilizaţiilor, cantonându-se peste poate asupra religiilor şi conexiunilor culturale ale acestora – care, la urma urmei, nu sunt decât ambalajul mârşav al altor tipuri de tensiuni şi nesăbuinţe (economice, politice şi morale, mai cu seamă). Gh. Asachi atenţiona că: “Adevăraţii potrivnici ai civilizaţiei sunt, întâi, omul varvar, duşman civilizaţiei pentru sine şi pentru toţi şi, al doilea, omul egoist, dorind civilizaţia, averea şi vrednicia numai pentru sine şi a sa castă”.
Zăbovind asupra acestui verdict radiografiat de marele umanist român, cu gândul la matrapazlâcurile şi ticăloasele escrocherii înfăptuite de şarlatanii Băse, Uioreanu, Apostul Bica, Cocoş, Udrea, Videanu, Berceanu şi alţii mă întreb şi întreb: mai poate, oare, supravieţui multiculturalismul? Se pare că fenomele de globalizare şi multiculturalism fac, mai degrabă, casă bună cu hoţia, furtişagul, mita şi minciuna. Cumetriile obiectivate de clica Băse, de Greblă şi alţi ciumeţi nu cinstesc, nu onorează, nu au nimic comun cu multiculturalismul ori civilizaţia. Aşa se petrec lucrurile cu limbile, credinţele, obiceiurile, titlurile, funcţiile, averile, îmbrăcămintea, gastronomia, cumetria ş.a.m.d. România, cu noi contemporană, ne arată că se poate să pledăm nu pentru multiculturalism, ci pentru ipocrizie şi filistinism.
E posibil ca actuala globalizare ori împreunare economică, socială şi spirituală va zămisli un alt model fără jigodii şi şarlatani, fără lepre şi calpuzani. Poate. Nu zic nu. Dar – nu atâta vreme cât vor mai exista pungaşi şi escroci, state suverane diriguite de impostori dornici de înavuţire cu orice preţ şi cu orice mijloace. Dar, atâta timp, cât nu se va întâmpla o ciocnire militară distrugătoare între civilizaţia occidentală iudeo-creştină şi cea musulmană-mahomedană – nu cumva se vor produce, totuşi mutaţii care să provoace regresul valorilor occidentale şi aducătoare de progres, civilizaţie şi civism – se întreabă occidentalii ce pledează pentru gloalizare şi multiculturalism!! Motivul pare simplu dar îngrijorător şi cu grave urmări, în timp -natalitatea. Acum, ponderea mahomedanilor în populaţia ţărilor vest-europene este mică. Însă, natalitatea acestora este mult mai mare decât a autohtonilor băştinaşi. Este posibilă, uneori chiar iminentă trecerea acestora de la stadiul unor minorităţi „expandate” cu instincte gregare, la minorităţi substanţiale, fundamentale, tot mai mari şi mai bine consolidate. Ar fi posibil ca acestea, în condiţiile în care chiar şi minorităţile etnice europene îşi clamează autonomia, să dorească să-şi impună propriile “autonomii” şi tabu-uri socio-morale, religioase şi de gândire, încorsetând raţiunea cu vetusta dogmă „scopul dă temei divin mijloacelor”?!
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
