Cine l-a cunoscut pe profesorul Grigore Pupăză a rămas impresionat de sufletul său blând, de vocea caldă şi de timbrul vocal de neuitat, dar îndeosebi de generozitatea dumnealui. Sunt convins că se simţea împlinit numai în ipostaza de slujitor al altora. Ceea ce dădea sens vieţii sale era să ajute pe ceilalţi, cunoscând foarte bine că nu exişti ca persoană prin ceea ce faci pentru tine însuţi; aşa te manifeşti doar ca individ.
Fără a se mândri cu însuşirile sale, a fost exemplar ca profesor, dar şi ca român prin patriotismul său sincer. I-am admirat „mintea disciplinată”, concept invocat de Howard Gardner, dorinţa de a şti, de a avea în cap nu lucruri puse vraişte, ci aşezate într-o ordine bine chibzuită. De altfel, fusese unul dintre cei trei elevi ai Şcolii Normale „Spiru Haret” care obţinuseră, în perioada interbelică, premiul întâi din prima până în ultima clasă. Ceilalţi doi s-au numit Sabin Popescu-Lupu şi Ion Grigoroiu.
Model de dascăl a fost şi graţie pregătirii şi culturii sale filologice, rigorii şi preciziei de care dădea dovadă în ceea ce avea să comunice.
Unui asemenea om, n-avea cum să-i fie pe plac instalarea unui sistem politic paricid, distrugător al naţiei prin jefuirea materială şi spirituală a ţării. Plăteam despăgubiri de război, iar ateismul se întindea ca plagă pe sufleul neamului românesc. „Era ticăloşiilor”, sintagmă utilizată de Marin Preda pentru a caracteriza deceniul al VI-lea din secolul trecut, se manifesta şi prin impunerea nonvalorilor, prin instalarea prostocraţiei, prin arderea bibliotecilor etc.
Când în septembrie 1948, căpitanul Grigore Brâncuşi din Peştişani a pus bazele RUIC-ului („Români, uniţi-vă împotriva comunismului”), organizat ştiinţific cu aderenţi de la Peştişani şi până în Iaşul Moldovei, dascălii Grigore Pupăză, Alexandru Stoichiţescu şi Jean Rădoi s-au angajat cu toate fibrele fiinţei lor să susţină această mişcare. Fiind descoperiţi, s-a trecut la pedepsirea lor. A trebuit să înfrunte mânia satanică a comuniştilor, să cunoască Golgota martiriului din temniţele vremii. După ce stă ascuns trei ani, în anul 1954, Gr. Pupăză este arestat şi dus la penitenciarul din Craiova. Mâncarea mizerabilă, lipsa de aer, sedentarismul aveau să-l transforme într-o veritabilă stafie. Ajutat de unii oameni cu suflet, dar simţind şi un deget al lui Dumnezeu, este eliberat din detenţie. Soseşte istovit la Arcani, iar ai casei gândesc că moartea îi dă târcoale.
Însănătoşirea le pare de domeniul miraculosului, dar în curând se vor convinge că omul slab pe dinafară avea resurse inepuizabile pentru a se pune în slujba comunităţii. Suferinţele şi necazurile îl fortificaseră pentru viitor.
Datorită lui Constantin Chiată este reintegrat în învăţământ, mai întâi la Ceauru, apoi la Corneşti şi, în cele din urmă, la Arcani, unde va sluji până la pensionare. De amintit că localitatea Arcani dispăruse, în 1968, de pe harta judeţului. Cel care a intervenit şi a ajutat-o să dăinuie a fost o personalitate originară din Gorj, numit de un scriitor tot de sorginte gorjeană, „cel mai mic om mare”: Grigore Geamănu.
Un sprijin substanţial l-a primit Gr. Pupăză şi din partea inspectorului-şef Ion Grigoroiu. Fără contribuţia acestuia, i s-ar fi pus beţe-n roate şi n-ar fi obţinut gradele didactice.
Spirit dinamic, în 1967, pune bazele Muzeului Etnografic din Arcani din dorinţa de a conserva diversitatea valorilor materiale şi spirituale din satele de pe Valea Jaleşului. Înfruntând destule dificultăţi, consumând energie, recupera trecutul, determina intrarea în eternitate a localităţii şi a patrimoniului spiritual şi civic, a valorilor care prevalează în inima oricărui român. Aflu cu stupoare că unora nu le mai este pe plac muzeul. Dacă s-ar întâmpla să-l desfiinţeze ar fi numai din cauză că autonomia culturii faţă de puterea politică a fost anulată.
Oare ştiu cei ce cugetă astfel, că atunci când ai încetat să mai ai trecut, nu vei mai avea nici viitor?
Mă întreb ce ar gândi Gr. Pupăză referitor ce se întâmplă la noi de aproape trei decenii, despre o nouă jefuire materială şi spirituală a ţării. Cum ar întâmpina compromiterea democraţiei (cineva afirma că am avea de-a face cu o demonocraţie), promovarea unor oameni nepotriviţi cu poziţiile pe care le ocupă, influenţa malefică a unor canale media, considerarea Bisericii drept instituţie perimată? Ce ar zice despre criza pe care o traversează şcoala subordonată politic? Creşte analfabetismul, dispar librăriile şi bibliotecile, cartea se stinge treptat, funcţiile de conducere se tranzacţionează, se cumpără diplome, masterate şi doctorate. Absenţa personalităţilor din perioada postdecembristă, incapacitatea de a produce lideri autentici şi-ar avea sursa în dramele din perioada de vârf a agresivităţii comuniste. Ar mai vedea că pluripartidismul nu e altceva decât mai multe PCR-uri sau aripi ale partidului comunist. Mare dreptate avea N. Iorga atunci când, într-un aforism, învedera faptul că „partidele politice sunt pentru ţară, bandele politice, pentru ele”, căci „Salus populi suprema lex” spuneau strămoşii noştri latini (salvarea poporului – suprema lege).
Cât priveşte jefuirea ţării, ar fi de acord cu opinia regretatului istoric Florin Constantiniu, conform căreia oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Popoarele care s-au perindat pe aici „nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii”. A fost ratată o mare șansă de afirmare şi de bunăstare, mulţi, pentru a nu ajunge la sapă de lemn, luând calea pribegiei.
Dacă s-ar înfiinţa RUIN-ul („Români, uniţi-vă împotriva neocomunismului), Gr. Pupăză, în pofida înfruntării unor chinuri groaznice, s-ar înregimenta fără ezitare într-o asemenea organizaţie. În consecinţă, merită să-l omagiem în zilele de 23 şi 24 septembrie în fiecare an pe Gr. Pupăză cu respect şi cu căldură, nu căldicel cum se întâmplă uneori cu sărbătorirea eroilor neamului, sau nu ca pe un fel de corvoadă cum era în perioada ceauşistă.
Eugen Velican
