Am debutat la „Gazeta Gorjului” în noiembrie 1984. Trecuse ceva peste un an de la repartizarea mea ca profesor și știam deja multe despre meleagul „Jiului de Sus”. Încercam să impun atenției cititorilor un personaj mai puțin cunoscut, Ion Gherasim-Gorjanu, răpit de turci din Bengeștii Gorjului pe la 1800, cu studii solide la Constantinopol, deschizător de orizonturi în învățământul public românesc, la Vălenii de Munte, în fostul județ al Săcuienilor, desființat pe la 1845. Așadar, pe meleagurile natale ale subsemnatului, depistasem o portiță de comunicare cu județul care începea să mă prindă în mrejele sale. Eram mândru și mă bucuram de primul meu succes publicistic în presa Gorjului. „Ce ai spune, dacă ai intra puțin pe urmele lui Jean Bărbulescu, întemeietorul „Gorjanului»”?, mi-a sugerat cu maximă seriozitate, privindu-mă după ochelarii săi mari și închiși la culoare, profesorul George Manoniu, reputatul gazetar gorjean, în cercul căruia mă învârteam de ceva vreme. Se împliniseră 60 de ani și unul dintre cei mai importanți intelectuali ai Gorjului nu fusese evidențiat decât într-un modest colț de pagină. Erau vremuri complicate, când toată greutatea ziarului comunist apăsa pe realizările și grandoarea „Epocii de aur”. Rar, o dată, de două ori pe lună, vedea lumina tiparului ceva istorie, cu articole atent redactate. Mărturisesc, nu știam prea multe, nici despre om, nici despre gazeta înființată de el la Târgu-Jiu, în 1924. Prin colecții particulare, ascunse în locuri tainice, greu accesibile, se mai găseau unele exemplare ale „Gorjanului”, dar erau riscante asemenea lecturi. Cu timpul, mai cu seamă din anii ’90, ai veacului trecut, am ajuns la paginile sale îngălbenite de vreme și nu mi-a părut deloc rău. Unul dintre cei care m-a ajutat a fost vrednicul meu elev, Andrei Popete-Pătrașcu, în prezent distins profesor de istorie în București, cu o minicolecție depistată de el prin cine știe ce unghere. Libertatea de care ne bucuram în exprimarea ideilor noastre mă convingea tot mai mult de necesitatea folosirii venerabilei gazete în cercetările proprii. Un coleg de specialitate, prof. Filimon Văduva, a reușit să ne atragă atenția cu o lucrare de grad ce valorifica informații din anii Marii Crize Economice (1929 – 1933). La rândul meu, am profitat din plin, în mai toate cărțile de istoria Gorjului pe care le-am elaborat. Nu mai vorbesc de profesorul Zenovie Cârlugea, posesor al unei bogate colecții moștenită de la tatăl său și încă alții. Din start, am fost surprins de încărcătura informațională, echidistanța și bunul simț al colaboratorilor, neremunerați, veniți din toate spațiile românești. Citeam tot, notam ce puteam (la Biblioteca Academiei, nu era timp de pierdut!), inclusiv pagina de publicitate era de interes. Cât îl privește pe Jean Bărbulescu, venise de pe meleaguri dâmbovițene (vecine cu Prahova natală!), un motiv în plus să „facem cunoștință”. Lucrător o vreme în sistemul bancar local, apoi avocat, a devenit un ziarist neobosit, luptător și veritabil animator cultural. Ziarul său a strâns cele mai talentate condeie ale Gorjului, din județ, dar și ale celor răspândiți prin țară. Sunt abonamente, acolo unde nici gândul nu te duce, în Oltenia, Vechiul Regat, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia (de unde curg articolele lui Sabin Velican, învățător și scriitor de peste Prut), ba chiar și de dincolo de granițele României Mari. Între Gorj și ei se stabilise o puternică legătură, benefică pentru toți.
În primul său număr, din 15 martie 1924, cititorii aveau prilejul să afle amănunte cu privire la stadiul lucrărilor la calea ferată Bumbești-Livezeni, o dorință și o necesitate de mare actualitate pentru românii de pe cele două versante ale Carpaților. O lună mai târziu, în numărul 3, directorul Jean Bărbulescu comentează Consfătuirea de la Viena, încheiată fără rezultate pozitive întrucât „delegația rusă n-a recunoscut alipirea Basarabiei la România”. În spatele pseudonimului I. Mohor, tot el protestează vehement în legătură cu alegerea ca senator al României a lui Barabas Bella, fost vicepreședinte al Parlamentului Ungariei, „în timp ce venerabilul luptător Ștefan Cicio-Pop cade în alegeri”. Sunt numai câteva exemple care ilustrează conduita permanentă a publicației.
Alături de fondator, în paginile gazetei se vor exprima de-a lungul anilor personalități de anvergură ale vieții publice și politice gorjene, de felurite orientări, cum ar fi: Gheorghe Tătărescu, Nicolae Hasnaș, I. Mihai-Gele, V. Arjoceanu, Grigore Iunian, Petre Petrescu, N. P. Tomovici-Plopșor, Gh. Ciorogaru, Gh. Mitescu, C. S. Nicolăescu-Plopșor și alții.
„Gorjanul” era, înainte de toate, un ziar de informare, dar și o publicație culturală cu prezentări de cărți, critică literară, poezii, foiletoane, conferințe, spectacole artistice, biografii de personalități etc. În 1934, la aniversarea unui deceniu de existență, a fost răspândit într-o ediție festivă de 44 pagini, cel mai frumos cadou ce se putea face numeroșilor săi, de-acum, admiratori. Ca tiraj se situa întotdeauna pe primul loc. În mai 1943, de exemplu, săptămânal fiind, scotea 7000 exemplare, pe locul doi situându-se „Gazeta Jiului”, gazetă bilunară condusă de dr. Nicolae Hasnaș, cu numai 2500 exemplare.
În ultima zi din 1947, odată cu înlăturarea suveranului și proclamarea Republicii Populare, „Gorjanul” și-a încheiat existența. Lui Jean Bărbulescu i se confiscă tipografia, casa și alte bunuri, și peste trei ani va fi încarcerat, odată eliberat lucrând ca muncitor la „Sovrom Petrol” Târgu-Jiu. Dezamăgit și bolnav se stinge din viață la 8 mai 1957.
Raionul Târgu-Jiu, regiunea Gorj (în efemera sa existență) și județul Gorj au beneficiat de alte publicații („Gorjul liber”, „Steagul nostru”, „Gazeta Gorjului”), purtând puternic amprenta activismului comunist, ce nu au reușit (în ciuda unor temporare puseuri calitative) să atingă performanțele „Gorjanului”. După evenimentele din decembrie 1989, beneficiind de un mănunchi de gazetari talentați, „Gorjeanul” a ridicat ștacheta, însă diversificarea mijloacelor de informare o plasează, după câțiva ani, într-o arie de interes mult diminuată. Frumoasa istorie scrisă de predecesorul său impune reluarea tradițiilor, fie și numai din orgoliu gorjenesc.
Mulțumim, „Gorjanule”!
Gheorghe NICHIFOR
