Temperaturile deosebit de ridicate pentru această perioadă au făcut ca viperele să iasă mai devreme în toată zona calcaroasă a judeţului Gorj şi nu numai. Iată, aşadar, câteva sfaturi decantate din experienţa oamenilor de munte, călătorilor şi, nu în ultimul rând, al celor din domeniul medical, legate de acestea.
Masculul de viperă, în comparaţie cu dimensiunile de-a dreptul impresionante ale altor şerpi, abia depăşeşte 1 m. Totuşi, o serie de povestiri care de care mai exagerate despre aceasta, stârneşte o teamă ce de multe ori este invers proporţională cu mărimea sa.
Nu ne propunem să oferim soluţii miraculoase, nici să găsim un descântec pentru frica de vipere, care să fie valabil pentru locuitorii zonelor unde trăieşte acest şarpe, ori pentru turiştii ce pot străbate aceste locuri. Ce ne propunem noi este ca, printr-o cunoaştere mai bună a acestei vietăţi, să fim în măsură a ne putea feri de nedorita şi periculoasa lor muşcătură.
Ca o primă constatare, putem spune fără a greşi prea mult că vipera este şarpele din cauza căruia românii se tem de toate reptilele. Aceasta este greu de văzut tocmai din cauza locurilor unde se adăpostește (frunze uscate, tufişuri, stânci ori grohotişuri), cât şi culorii ce poate fi de la galben-cenuşiu până la negru. La noi în judeţ sunt localizate, cu precădere, în zonele calcaroase şi cu grohotişuri, locuri ce din păcate sunt şi cele mai frecventate de turişti şi nu numai.
La parcurgerea unor zone unde se bănuieşte prezenţa viperelor este bine să se folosească căile degajate, precum şi evitarea campării în locuri favorabile pentru adăpostul ei. Dacă totuşi este necesară oprirea, controlul sacilor de dormit, a cortului şi a echipamentului individual se va face cu deosebită atenţie. În acest perimetru este interzisă băgarea mâinilor pe sub pietre, scorburi ori tufişuri. Ideal ar fi să poată fi obţinute informaţii de la localnici despre prezenţa ori absenţa viperelor.
În cea mai mare parte a cazurilor, viperele nu atacă fără să fie provocate. Tocmai de aceea, nu sfătuim pe nimeni să încerce prinderea sau omorârea acestora şi nici manipularea şerpilor morţi. Potrivit specialiştilor erpetologi, veninul acestei reptile are o acţiune complexă asupra corpului uman, fiind format din mai multe componente. S-a mai stabilit că există două feluri de muşcătură, una ofensivă – când şarpele vânează, şi introduce o cantitate mai mare de venin, şi una defensivă, cu mai puţin venin sau deloc, scopul acesteia fiind fuga reptilei.
La oameni, avem aproape întotdeauna de-a face cu o muşcătură defensivă, cu rolul de a facilita ascunderea şarpelui după ce a fost deranjat. Totuşi, în cazul nedorit al unei muşcături, evoluţia intoxicaţiei corpului uman este greu de anticipat fiind influenţată de locul muşcăturii, vârsta celui muşcat şi rezistenţa specifică a organismului afectat. Primul ajutor constă în aplicare unui bandaj compresiv, ori a unui garou, deasupra muşcăturii pentru a întârzia difuzarea veninului în corp. Cel muşcat va fi aşezat în stare de imobilitate, de preferinţă pe orizontală.
Simptomele ce apar de regulă în cazul muşcăturii sunt vărsături, cefalee, dureri abdominale şi scăderea tensiunii. Un efect favorabil poate avea aspirarea veninului (dacă avem un dispozitiv vacumetric din cele apărute). Celui muşcat i se va da să bea ceai ori cafea, dar nu alcool, cu toate că în unele zone se crede că alcoolul anihilează efectul veninului. Tot specialiştii recomandă transportarea celui muşcat la cea mai apropiată unitate specializată, fără a se mai încerca tot felul de leacuri ori procedee empirice care, din păcate, nu au fost demonstrate ştiinţific.
Mai trebuie menţionat că, fiind un animal cu sânge rece, vipera este mai leneşă dimineaţa având, de regulă, nevoie de expunere la soare pentru a se încălzi. În rest, parcă fiind conştientă de armele ei, se mişcă şi se încolăceşte încet. Nu acelaşi lucru se întâmplă când este provocată, căci atunci se strânge ghem, trage capul spre spate şi se repede fulgerător pentru a muşca. Distanţa la care poate muşca este de regulă jumătate din lungimea ei, de multe ori atacul atingându-şi ţinta.
Totuşi, opinia specialiştilor este că exterminarea viperelor ar aduce un dezavantaj mai mare decât existenţa lor. Aceasta îşi aduce o contribuţie importantă la evitarea dezvoltării peste măsură a rozătoarelor şi a altor specii, fiind considerată un factor de echilibru în ecosistemul în care vieţuieşte. Tot pentru protecţia acestora, se face afirmaţia că, la nivel european, numărul cazurilor de muşcătură mortală de viperă este de 10 ori mai mic, decât al muşcăturilor mortale de viespii ori bondari.
Mugurel PETRESCU
